Politică de mediu a Uniunii Europene

Politica de mediu a Uniunii Europene - generalitati

Mediul reprezintă o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm în comun. Pe fondul deteriorării ecologice avansate din ultimul deceniu, gradul de implicare şi de responsabilitate a crescut.

Politica de mediu este concepută ca formă a politicii generale a statului,având ca

sarcină stabilirea strategiilor,obiectivelor şi priorităţilor,metodelor şi mijloacelor implicate în acţiunile desfăşurate pe plan naţional în scopul prevenirii şi combaterii poluării,a conservării şi dezvoltării durabile a mediului.

Reprezentând o politică speciala, politica de mediu înseamnă în acelaşi timp şi evaluarea siţuatiilor reale ale mediului,constatarea influenţelor negative asupra mediului,stabilirea instituţionalizată a măsurilor necesare organelor statale în protejarea şi conservarea mediului,precum şi stabilirea sistemelor de sancţionare în caz de poluare şi a cuantumului sancţiunilor aplicabile.

Sarcinile politice de protecţie a mediului sunt diferite şi complexe, principala răspundere a politicii mediuluirevenind guvernelor fiecărei ţări precum şi autoritaţilor naţionale şi locale de specialitate, cuscopul de a seasigura un înalt nivel de protecţie a mediului,ţinând cont de diversitateasituaţiilor existente în diferite regiunii ale UE. De aici necesitatea unor acţiuni comune lanivelul statelor membre şi nu numai, acţiuni aflate intr-o permanentă dinamică.

Politica de mediu a Uniunii Europene (UE) a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene şi are ca scop asigurarea sustenabilităţii măsurilor de

protecţie a mediului. Prin Tratatul de la Maastricht, protecţia mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde este semnalată necesitatea integrării şi implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale precum agricultura, energia, industria, transportul. Principalul pilon al politicii de mediu este conceptul de dezvoltare durabilă, care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici comunitare, subliniind nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea tuturor politicilor europene.

Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării unor măsuri minimale de protecţie a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin soluţionări complexe şi specifice.

Politica de mediu a Uniunii Europene, are ca scop asigurarea sustenabilitatii activitatii de protectie a mediului, prin includerea acesteia in politicile sectoriale ale UE, prin elaborarea de masuri de prevenire, prin respectarea principiului “cel care polueaza plateste”, prin combaterea la sursa a poluarii, si prin asumarea in comun a responsabilitatii.

Fundamentare

Strategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propun ca obiective comune: „promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi a calităţii vieţii, coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”.

Definirea în acest mod a scopului constituirii şi funcţionării comunităţii a presupus renunţarea la modelul liberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prin adăugarea de obiective specific modelului dezvoltării durabile: protecţie socială, convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială, solidaritatea.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei

Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a răspunde nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi”.

În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti, economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreună cu modificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrată a protecţiei mediului princorelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale şi economice în toate politicile europene.

Legislatia privind politica de mediu a UE

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul acesteia - asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea legislaţiei privitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcţionând într-o altă direcţie, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului ş.a. (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informaţia de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înfiinţarea Agenţiei Europene de Mediu, etc.). Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).