Politică de preț

Agricultura in perioada de tranzitie

La sfarsitul a zece ani de tranzitie,agricultura nu reuseste sa faca baza cresterii economice, principala problema fiind nivelul scazut al eficientei sale in cadrul intregului sistem agroalimentar.

Pentru a deveni o ramura competitiva,agricultura trebuie sa sufere modificari importante. Pe parcursul tranzitiei,agricultura absoarbe resurse mari de munca. Productivitatea gospodariilor taranesti este scazuta, mai ales datorita fragmentarii excesive a exploatatiilor agricole si neconcordantei dintre dotarea acestora cu pamant, forta de munca si capital.

Fermele de stat au datorii mai mari decat patrimoniul lor, in timp ce industriile din amonte si aval nu sunt eficiente. Productivitatea marginala a capitalului investit este scazuta datorita raportului dintre resursele de munca si cele de capital.

Investitorii vad in sectorul agricol un grad ridicat de risc, motiv pentru care nivelul investitiilor este redus.

Una din regulile de baza in economia de piata-rolul de sanitar al institutiei falimentului-functioneaza greoi in agricultur. In schimb,agentii economici care inregistreaza pierderi nu sunt penalizati, aceste pierderi fiind acoperite cu banii contribuabililor. In acest fel investitorii isi reduc investitiile si maresc preturile cu “prime de risc”, iar numarul celor care nu respecta sistemul financiar se inmulteste.

Statul acorda prime de productie,subventioneaza preturile unor materii prime, acorda prime de comercializare sau de export, interventii care afecteaza decizia de productie sau investitii. Subventiile promise de stat sosesc cu intarziere fapt ce duce la incertitudine in decizia microeconomica. Statul sprijina de cele mai multe ori agentii economici aflati in dificultate,firmele performante fiind dezavantajate. Interventia statului in favoarea uneia din parti duce genereaza coruptie. O alta problema a agriculturii o constituie esecul functionarii pietei pamantului, a creditului,a materiilor prime si a produselor agricole. Dupa reforma funciara din 1991 a avut loc o faramitare accentuata a proprietatii si a exploatatiilor agricole care a facut mai dificile relatiile sectorului cu furnizorii din amonte,creditorii sau utilizatorii din aval. Aceste piete au functionat necorespunzator din cauza costurilor mari legate de tranzactii si a fost intarziata de lipsa unui cadru institutional adecvat (burse de marfuri,agentii pentru certificarea calitatii etc).

Pana in prezent,politicile agricole s-au axat pe pomparea resurselor bugetare insemnate in sectorul agricol, ceea ce, pana in 1996, a adus castig fermelor de stat,iar dupa, micilor gospodarii taranesti. Aceste politici au presupus costuri mari, rezultatele lor fiind foarte slabe.

In ceea ce priveste sprijinul acordat producatorilor agricoli, statul a avut doar de pierdut, rezultatele fiind dezamagitoare. Politica agricola aplicata pana la sfarsitul anului 1996 a fost costisitoare pentru consumatori si producatori,si nu a rezolvat problemele din agricultura si industria alimentara. In anul 1997 au avut loc schimbari de politica agricola, care au dus la scaderea sprijinului din acel an. In anul urmator, acesta a crescut, ajungand la un nivel record. Partea neplacuta a politicii de sprijin al producatorilor agricoli a fost impozitarea consumatorilor, acestia fiind nevoiti sa plateasca preturi demulte ori mai mari decat ale pietei mondiale.In concluzie, accentul politicilor agricole trebuie mutat de la politicile active de sprijin pe produs sau al anumitor producatori la cele structurale.

O alta schimbare a politicii agricole o reprezinta trecerea de la politica pur agricola la cea de dezvoltare rurala si vine dupa esecul primeia.In anii ’90, interventiile de politica agricola au avut un caracter exclusiv agricol, restul lumii rurale fiind uitata. Favorizarea agriculturii a dus la inexistenta alternativelor neagricole din mediul rural. Spre exemplu,piata creditului rural, care a fost artificial divizata intre creditul agricol si creditul pentru activitatile neagricole. Acest sistem de credit dual inhiba dezvoltarea rurala avand ca efecte: numar redus de investitori, nivelul mai ridicat al ratei dobanzii in sectoarele neagricole decat in agricultura.

Cadrul legislativ referitor la politica de preturi este alcatuit din urmatoarele legi:

• Legea nr.83/1993

Aceasta lege se refera la sprijinul acordat de catre stat producatorilor agricoli, constand in: alocatii si subventii la dobanzile pentru credite de productie si investitii, prime de productie si compensatii, avantaje fiscale, garantii pentru obtinerea de credite, garantarea de preturi de achizitie remuneratorii pentru produsele agricole de importanta nationala, acordarea de asistenta tehnica de specialitate si alte facilitati.

Aceasta lege prevede faptul ca preturile minime garantate de achizitie la produsele agricole de importanta nationala sunt stabilite pana la data de 1 martie,tinand cont de evolutia pietei produselor agricole. Aceste preturi se stabilesc la cereale, plante oleaginoase, leguminoase boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, tomate pentru industrializare, seminte, material saditor si lapte proaspat, insa Guvernul poate stabili preturi minime garantate si pentru alte produse. Pentru produsele agricole vegetale si animale contractate cu agentii economici special mandatati de stat, producatorii agricoli beneficiază, la cerere, de avansuri de minimum 30% din valoarea productiei contractate, determinate in baza pretului minim garantat. Aceste avansuri pot fi reprezentate de bani sau materii prime si material. Sumele pentru masurile de sprijin se acorda producatorilor agricoli proportional cu cu ponderea structurii de proprietate a fondului funciar al României.