Politica economică a statului român în domeniul agriculturii 1859-1947

Ỉn epoca modernă, de la mijlocul secolului 19, prin legile de reformă agrară şi stingerea raporturilor feudale - anii 1848 – 1853 în Transilvania, Banat şi Bucovina, 1864 în Moldova şi Muntenia şi 1866 Basarabia - majoritatea pământului cultivabil pe teritoriul românesc a devenit proprietate privată individuală, cu atributele sale economice si juridice.

Astfel că pământul ca obiect al proprietăţii particulare – individuale sau colective - s-a valorificat, în principal, în exploataţii agricole mari - moşiereşti, arendăşeşti - şi mici – ţărăneşti.

Ỉntr-o ţară în care agricultura şi ţărănimea au avut o poziţie importantă şi o funcţie determinantă în viaţa economică şi socială, o temă permanentă in dezbateri, cu puseuri de tensiuni şi crize, a constituit-o proprietatea funciară, modul ei de repartiţie între agricultori, mari şi mici. Ỉn esenţă, chestiunea era generată de insuficienţa proprietăţii funciare – de pământ arabil şi de păşuni - pentru o categorie de ţărani, categorie în creştere, produsă de sporul natural al populaţiei rurale care diviza în parcele din ce în ce mai mici moştenirea - şi de procesul social de polarizare, de ruinare, din motive variate, a unor mase largi de ţărani.

Existau două soluţii în practică pentru satisfacerea nevoii de pământ de exploatare a ţăranilor: arendarea de la marele proprietar sau de la mandatarul acestuia – marele arendaş – a pământului necesar şi împroprietărirea sătenilor cu pământ din marea proprietate.

Ambele soluţii au fost folosite.

Ỉn 1859, moment al constituirii statului român modern, exista un regim politic şi social de natură feudală. Statul ce s-a creat la 1859 avea o suprafaţă de 123 700 km² cu o populaţie de aproximativ 3,9 milioane locuitori şi o structură agrară ţărănească tradiţional-medievală. Societatea românească de la mijlocul secolului XIX era în continuare una de tip rural: 90% dintre cetăţenii noului stat trăiau în localităţi de tip rural, în timp ce la oraşe locuia aproape 10% din populaţie. Agricultura reprezenta principala ocupaţie economică a românilor în acea vreme. Procesul de producţie agricolă – în cadrul dat al raporturilor feudale – se desfăşoară ca rezultat al combinării obligatorii a pământului boieresc cu munca şi mijloacele de muncă ale ţăranilor clăcaşi.

Până la 1863 statul român dispunea de suprafeţe reduse de pământ. Ỉn acest an, prin secularizarea averilor mănăstireşti , în posesia cărora se afla cca. 20% din teritoriul ţării, statul îşi măreşte patrimoniul la peste 2,7 milioane ha.

Dar dacă în ce priveşte secularizarea lucrurile au mers uşor, nu tot aşa s-a întâmplat cu cealaltă mare problemă, a împroprietăririi ţăranilor. Stăpânii de moşii, care aveau majoritatea în Cameră, nu voiau să cedeze; pe de altă parte trebuia să dea pământ ţăranilor, deoarece starea lor era foarte grea. Ỉntr-adevăr, în mai 1860, prim ministru fiind conservatorul Barbu Catargiu, se depusese un proiect de lege rurală care nu prevedea împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau - revendicare esenţială ţărănească încă de la 1848 - ci constituia aşa-zisul pământ cuprinzând câte 3 pogoane de fiecare ţăran cap de familie. Proiectul menţinea apoi “învoielile libere” plecând de la teoria că moşierul e stăpân pe moşia lui, iar ţăranul pe munca lui; de fapt, aceste învoieli numai libere nu erau, deoarece ţăranul trebuia să ia pământ de la moşier, spre a putea trăi, fiind obligat deci să accepte condiţiile acestuia. Cuza însă refuză să sancţioneze această lege, şi în primăvara anului 1864 prim ministru fiind Mihail Kogălniceanu se depusese în Cameră un nou proiect mult mai favorabil ţărănimii. Se prevedea prin noul proiect să se dea ţăranilor pălmaşi (care nu aveau boi) loturi de câte două fălci şi jumătate; celor mijlocaşi (cu doi boi) câte patru fălci, iar celor fruntaşi (cu patru boi) câte 5 fălci şi jumătate, suma pe care aveau să o plătească ţăranii pentru aceste loturi eşalonându-se pe 20 ani cu o dobândă de 5%. Acest proiect stârni discuţii furtunoase în Cameră şi în afara ei

Cuza a trebuit să recurgă nu numai la măsura dizolvării Camerei (1/14 mai 1864), dar prin lovitură de stat, şi la schimbarea regimului. Pe temeiul noii Constiuţii (“Statutul Dezvoltător Convenţiunii din 7/9 august 1858” ), legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864 şi urma să intre în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, astfel împroprietărirea ţăranilor se îndeplini, desfiinţându-se totodată claca (boierescul). Articolul 1 al legii prevedea: “Sătenii clăcaşi (pontaşi) sunt şi ramân deplin proprietari pe loturile supuse posesiunii (stapânirii) lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legile în fiinţă”. Această întindere –“peste locul ce au sătenii în vatra satului, pentru casă şi grădină” - este în funcţie de numărul de vite, deci de posibilitatea de lucru a ţăranilor, şi anume: în Muntenia “pentru săteanul cu 4 boi şi o vacă, 11 pogoane“ adică 55 129,69 m² - pogonul având 5 011, 79 m²; pentru cel cu 2 boi şi o vacă, 7 pogoane şi 19 prajini”, adică 35 754,94 m², pentru cel care n-avea decât o vacă, ţăran numit şi “toporaş”, “4 pogoane şi 15 prăjini”, adică 20 578,01 m². Ỉn Moldova, pentru aceleaşi trei categorii de ţărani suprafeţele erau respective de “5 fălci şi 40 de prăjini”, adică 72 680,40 m², “4 fălci” sau 57 288 m² şi “2 fălci şi 40 prăjini” sau 30 434 m².