Politica economică a statului român în domeniul agriculturii 1859-1947

Polİtİca EconomİcĂ A Statuluİ

Român În Domenİul İndustrİeİ(1859-19471.Introducere: Caracteristici ale agriculturii româneşti în epoca modernă

Societatea românească din epoca moderna a cunoscut importante prefaceri în plan politic, economic, social, juridic şi cultural. Procesul de modernizare a fost însă lent deoarece marii boieri – factori de decizie politică şi economică – promovau ideea că Principatele nu se pot axa decît pe agricultură. Marii proprietari, lipsiţi de spirit economic modern, neposedînd capital lichid, exploatau proprietatea agrară prin intermediul ţăranilor clăcaşi, obţinînd profit prin comercializarea cerealelor. Ca urmare a acestui fenomen, agricultura a continuat să fie ramura economică de bază în Principatele Române şi în Transilvania.

Nevoia unei producţii sporite generată de lărgirea continuă a pieţei moderne, de cererile turcilor în Principate, de cele ale armatei austriece în Transilvania, de nevoia acută de bani pentru toate categoriile sociale au avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor cultivabile, diversificarea culturilor, antrenarea în circuitul pieţei a moşiilor şi antrenarea tot mai puternică a ţăranilor în procesul de schimb. Au luat fiinţă fabrici de maşini agricole la Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Extinderea suprafeţelor cultivate, dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial au generat totodată un spor considerabil al obligaţiilor ţăranilor, dincolo de prevederile oficiale prin intermediul învoielilor pentru prisoase.

Preocupaţi de situaţia ţărănimii, conducătorii revoluţiei din Ţara Românească au hotărît, prin articolul 13 din Proclamaţia de la Islaz, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire. După revoluţie, în 1848, autorităţile din Principate au elaborat noi legiuiri agrare (1851) care au fost aplicate din anul următor, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri şi clăcaşi pînă în 1864.În Transilvania şi în celelalte teritorii aflate sub administraţie habsburgică, Revoluţia de la 1848 a dus la eliberarea iobagilor de obligaţiile feudale fără despăgubire: Patentele Imperiale din 1853-54 eliberează de servituţile feudale şi categoria de ţărani dependenţi a jelerilor, fiind răscumpărat prin bani lotul revenit în proprietatea foştilor iobagi şi jeleri.

2.Evoluţia agriculturii statului român în epoca modernă

2.1.Nivelul dezvoltării agriculturii statului român modern la momentul constituirii sale

Agricultura, principala ocupaţie economicǎ a românilor la mijlocul

secolului al XIX-lea , a evoluat de la structura pastoral- agricolǎ în care

predominau pǎşunile şi creşterea vitelor, la cea extensiv cerealierǎ, în care

predominau culturile de cereale. Pǎmântul cultivabil al tǎrii se afla în cea mai mare parte în posesia feudalǎ: boierimea deţinea 63%, mǎnǎstirile 21%, restul de circa 16% aparţinând ţǎranilor liberi, rǎzeşi şi masneni. În perioada 1862-1866, ponderea fâneţelor şi pǎşunilor în totalul suprafeţeloragricole a tǎrii era de 51,4%, faţǎ de 46,6%,

teren arabil, 1,2% vii şi 0,6% livezi.¹ Activitatea în aceastǎ ramurǎ avea

caracter manual şi tradiţional, nu se foloseau aproape deloc maşini agricole ²

seminţe selecţionate sau culturi intensive, rezultatele fiind mediocre.În anul 1862, de exemplu, producţiile medii la hectar au fost de 800 kg la grâu, 820 kg la porumb, 650 kg la orz, 440 kg la ovǎz, 710 kg la secarǎ . Creşterea volumului producţiei agricole era determinatǎ doar de extinderea suprafeţelor însǎmânţate.

Economia de schimb la sate era puţin prezenta, gospodǎriile ţǎrǎneşti ofereau puţine produse pieţei interne. Domeniul feudal era principalul furnizor de produse agricole de export.

2.2.Agricultura statului român în perioada 1859-1877

Acumulările în domeniul agrar sporesc după 1848. Agricultura rămîne în continuare sectorul preponderent al economiei; în cuprinsul acesteia, în anul 1860, lucra 92% din populaţia care se cifra la 2.218.638 suflete. Producţia creşte şi în legătură cu exportul rentabil pe pieţele europene. Arendăşia practicată de o categorie specializată se extinde. Legarea tot mai deplină a moşiilor de nevoile pieţei îşi găseşte expresia şi în extinderea creşterii animalelor, în intensificarea procesului de prelucrare industrială a produselor agricole.

Preocupările în direcţia utilizării metodelor moderne se generalizează. O activitate deosebită în acest sens desfăşoară I. Ionescu de la Brad, PS Aurelian şi Leon Filipescu. Se înfiinţează Şcoala generală de agricultură şi silvicultură de la Herăstrău, şcolile de agricultură de la Iaşi şi Craiova pregătesc specialişti cu calificare corespunzătoare. România participa la primele expoziţii agricole internaţionale.

Înfăptuirea Unirii Principatelor Române la 1859 a creat condiţii pentru înfăptuirea unei reforme agrare. La 2/14 mai 1864 Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma care dădea problemei agrare o rezolvare în acord cu poziţia şi interesele burgheze şi care, cu toate limitele sale fireşti, corespundea în mai mare măsură nevoilor ţăranilor şi intereselor economice, sociale şi politice ale ţării. În conformitate cu dispoziţiile legii au fost împropietăriţi 408.119 ţărani, iar 59.721 au primit numai locuri de case. Împroprietărirea s-a făcut pe 1.766.258 ha. Suprafaţa de pămînt a fost atribuită după numărul de vite, în raport cu care era apreciată împărţirea ţăranilor în cele trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Legea din 1864 – care desfiinţa relaţiile servile, recunoştea libertatea proprietăţii şi a ţăranilor în schimbul unei însemnate despăgubiri – prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti pe calea capitalistă.

Desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor a creat piaţa internă pentru capitalism, inclusiv cea a forţei de muncă, a permis extinderea relaţiilor capitaliste în agricultură, a favorizat generalizarea muncii salariate, a grăbit procesul de diferenţiere a ţăranilor.

Proprietatea a fost consacrată sacră şi inviolabilă prin intermediul Constituţiei din 1866. Definind relaţiile servile, legea a menţinut marea proprietate funciară. În timp ce marea proprietate deţinea 6.023.744 ha., ţăranii stăpîneau doar 3.141.721 ha. În 1866 este votată legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor, modificată în 1872. Transformările din agricultură au determinat o serie de modificări atît în privinţa inventarului tehnic, prin introducerea unor maşini moderne, cît şi prin folosirea unor seminţe cu performanţe ridicate. Cu toate acestea, în agricultură existau numai 156 de maşini de treierat şi 150 de locomobile cu aburi.