Politica economică a statului român în domeniul agriculturii (1859-1947)

Politica economică a statului român în domeniul agriculturii

1. Evoluţia agriculturii în perioada 1859 – 1914

În perioada 1859 – 1914, în agricultura României, ramură a economiei în care cea mai mare parte a populaţiei muncea şi îşi asigura existenţa materială s-au produs transformări radicale, inegale şi contradictorii, ce au marcat intreaga evoluţie economico-socială a ţării.

1.1. Problema agrară. Reforma şi modernizarea în agricultură

Problema agrară reprezenta chestiunea numărul unu pentru societatea românească fie şi numai pentru motivul că aproape 90% din populaţie îşi câştiga existenţa în agricultură. Dincolo de aspectul ei economic, de implicaţiile sociale şi politice, rezolvarea problemei agrare corespundea unui acut comandament naţional .

Pe de altă parte legea avea limite substanţiale faţă de soarta ţărănimii dependente: rămâneau fără pământ toţi iobagii care fuseseră deposedaţi, total sau parţial, înainte de 1 ianuarie 1848; pădurile şi păşunile continuau să se afle în posesia proprietarilor mari şi mijlocii jelerii, ţărani lipsiţi de pământ arabil, nu intrau în atenţia legii; marea proprietate rămânea aproape neatinsă .

După 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a trecut la un complex program de reforme interne vizând unificarea şi centralizarea legislaţiei, administraţiei, forţelor armate, cursului monetar etc.

La 25 decembrie 1863 s-a promulgat secularizarea tuturor averilor mănăstireşti. Sfântul Munte Athos a respins oferta, crezând că va putea intimida guvernul şi că va bloca reforma. Speranţele mănăstirilor închinate au fost spulberate prin hotărârea guvernului român şi sancţionarea legii, iar despăgubirea bănească promisă şi respinsă de mănăstiri a fost suspendată.

În martie 1864, domnitorul Cuza a pus în discuţia Adunării Elective importanta lege rurală. Adunarea Electivă a dat un vot de blam guvernului Kogălniceanu. Domnitorul a refuzat însă demisia guvernului, a dizolvat Adunarea, prin aşa zisa „lovitură de stat” de la 2 mai şi a trecut la definitivarea legii rurale - pe care a promulgat-o la 15 august 1864. Considerată ca fiind cea mai importantă reformă dată de Cuza şi Kogălniceanu, aceasta prevedea următoarele:

- desfiinţarea clăcii şi a tuturor obligaţiilor feudale ale ţăranilor faţă de boieri;

- în schimbul desfiinţării acestor obligaţii ţăranii clăcaşi trebuiau să plătească o despăgubire bănească moşierului, eşalonată în rate anuale pe timp de 15 ani;

- clăcaşii erau declaraţi proprietari pe pământul avut în folosinţă în conformitate cu numărul de vite pe care îl deţineau ;

- în cazul în care nevoia de pământ pentru împroprietărire ar fi depăşit două treimi din suprafaţa moşiei, ţăranii urmau să primească diferenţa din domeniile statului;

- cei împroprietăriţi nu puteau înstrăina loturile primite timp de 30 de ani, decât dacă le vindeau comunei sau vreunui alt sătean; pădurile rămâneau în folosinţa moşierilor;

- ţăranii puteau cumpăra, din pământurile statului, loturi până la 12 pogoane de familie, la preţul de 5 galbeni pogonul, plătiţi în termen de 15 ani;

- au fost împroprietăriţi 408.119 ţărani, iar 59.721 au primit numai locuri de casă şi grădini;

- împroprietărirea s-a făcut pe 1.766.258 hectare.

Ţăranii împroprietăriţi primeau 25-33% din pământul pe care-l folosiseră la începutul secolului XIX. Din totalul suprafeţelor moşiilor particulare ei nu deţineau decât 15%. Învoielile de muncă erau de acum libere, cu singura restricţie că ţăranul nu putea să-şi vândă forţa de muncă pe un timp mai îndelungat de 5 ani.