Politica Economică a Statului Român în Domeniul Agriculturii

1.EvoluŢia agriculturii în perioada 1859-1914

Problema agrară şi agricultura au constituit factorul cheie al evoluţiei societăţii şi economiei româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX -lea şi la începutul secolului XX.Sub aspectul lor se pot înţelege trăsăturile vieţii noastre economice şi sociale,mişcarea specifică a dezvoltării istorice în epocă.

La jumătatea secolului al XIX-lea, orice process de renovare socială trebuia să includă, ca moment distinct, prefacerea regimului agrar, întemeiat, până atunci, pe rapoturi feudale, indiferent de forma şi caracteristicile lor.Anul 1848 a propulsat problema agrară în prim-planul transformărilor sociale în toate teritoriile locuite de români, iar crearea statului noţional modern roman(1859) a repus la ordinea zilei cu o nouă acuitate înfăptuirea reformei agrare.

1.1.Reforma agrară din 1864.

Dezbaterile din Adunarea Naţională care au urmat Unirii,oricât de ample şi de tranşante,n-au reuşit să determine o categorică opţiune pentru reformă, a trebuit ca Adunarea să fie dizolvată printr-un act de forţă al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, susţinut de primul său ministru, Mihai Kogălniceanu, pentru ca Legea Rurală să poată fi, în sfârşit, promulgată, în august 1864. Prin această lege s-a dispus:

• Desfiinţarea tuturor obligaţiilor feudale ale clăcaşilor faţă de boieri,ţărănimea clăcaşă devenind independentă din punct de cedere juridic.

• Desfiinţarea tuturor monopolurilor de tip feudal.

• Împroprietărirea ţăranilor cu suprafeţe expropriate din moşiile boierilor, sau din patrimoniul statului, provenite din adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti.

Legea a recunoscut drept de proprietate asupra pământului foştilor clăcaşi în raport cu numărul de animale deţinute, atfel spus, după capacitatea de lucru.

• Răscumpărarea sarcinilor feudale prin plata de către ţăranii eliberaţi a unor despăgubiri băneşti cuvenite boierilor.Ţăranii erau obligaţi la plata unor rate anuale cuprinse între 52 lei şi 133 lei, timp de 15 ani, banii trebuiau depuşi în contul unei instituţii girante de stat numite Comitetul de Lichidare a Obligaţilor Rurale.

1.2.Evoluţia agriculturii.

În această perioadă agricultura îşi menţine poziţia domonantă în economie prin faptul că în cadrul ei este ocupată cea mai mare parte din populaţia activă şi ea asigură cea mai mare parte din populaţia materială şi din exportul ţării.Agricultura românească cunoaşte importante şi semnificative modificări cantitative, dar elementul calitativ şi principal nou al evoluţiei ei îl constituie intrarea sub incidenţă şi în sfera de acţiune a legilor economiei de piaţă. În perioada menţionată, utilizarea teritoriului ţării are îmbunătăţirile prezentate în tabelul de mai jos.

Tabelul 1.1:Suprafaţa totală după modul de folosinţă, în perioada 1862-1915 (mii ha)

MEDIA ANILOR

TOTAL

(MII HA)

SUPRAFAŢA AGRICILĂ SUPRAFAŢA NEAGRICOLĂ

Arabilă

(mii ha) Păşuni şi fâneţe naturale

(mii ha) Vii şi livezi

(mii ha) Forestieră

(mii ha) Alte suprafeţe (mii ha)

1862-1866 12334 3335 3668 147 3047 2138

1896-1900 13018 5845 2046 224 2589 2314

1911-1915 13327 6135 2053 185 2449 2505

Sursa: V.Axenciuc,Evoluţia economică a României.Cercetări statistico-istorice 1859-1947.Agricultura, vol.II, Ed.Academiei Române, Bucureşti, 1996,apud Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria Economiei, Ed. Economică, Bucureşti,1998, pag.132.

Din analiza datelor conţinute în acest tabel reiese că în decurs de circa o jumătate de secol suprafaţa arabilă s-a dublat, ceea ce a avut loc, în principal, pe seama reducerii la mai puţin de jumătate fâneţelor şi păşunilor.Această sporire a suprafeţei arabile s-a datorat atât creşterii populaţiei, de la 3.864.800 locuitori în 1860, la peste 7 milioane în 1914, cât şi creşterii cererii de produse agricole la export, care a impulsionat producţia agricolă şi a sporit profitabilitatea ei.

O primă observaţie care se relevă din datele prezentate este aceea că suprafaţa totală pe locuitor, implicit şi cea agricolă, este în scădere, ca urmare a creşterii populaţiei.

Dar modificarea cea mai evidentă înregistrată în utilizarea teritoriului ţării este aceea a creşterii considerabile a suprafeţei pământului arabil, de la 3335 mii ha, media anilor 1862-1866, respectiv 27,1% din teritoriul ţării, la 6135 mii ha, media anilor 1911-1915, respectiv 46,0% din teritoriul ţării.Creşterea acesteia s-a făcut cu deosebire pe seama scăderii drastice a suprafeţelor destinate păşunilor şi fâneţilor, fenomen cu implicaţii majore asupra creşterii animalelor.Astfel, păşunile şi fâneţele naturale, care reprezintă 3668 mii ha, respectiv 29,7% în anii 1862-1866, ajung, în perioada 1911-1915, la o suprafaţă de numai 2053 mii ha, respectiv 15,4%.Putem aprecia că în decurscul jumătăşii de secol menţionate, agricultura românească a avut, în principal, un caracter extensiv şi predominant cerealier, ceea ce rezultă şi din datele privind evoluţia suprafeţei cultivate şi a plantelor cultivate,date cuprinse în tabelul 1.2, din care rezultă că in decurs de cinci decenii, suprafaţa cultivată s-a dublat , de la 3335 mii ha la începutul intervaluluo la 6135 mii ha în anii 1911-1915.Trebuie subliniată şi tendinşa oscilantă, dar menţinută la cote relativ scăzute a suprafeţei cultivate pe locuitor, fenomen care explică în parte, numeroasele convulsii sociale ale lumii rurale în perioada analizată.

Tabelul 1.1:Suprafaţa arabilă după modul de folosinţă, în perioada 1862-1915 (mii ha)

MEDIA ANILOR TOTAL

(MII HA) CEREALE

(MII HA) PLANTE INDUSTRIALE

(MII HA) PLANTE ALIMEN-TARE

(MII HA) PLANTE DE NUTREŢ CULTIVATE

( MII HA) OGOARE

(MII HA)

1862-1866 3335 2221 33 49 2 1030

1896-1900 5845 4760 117 75 81 812

1911-1915 6135 5142 119 108 182 584

Sursa:V.Axenciuc, op.cit, apud Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Ed. Economică, Bucureşti,1998, pag.133.