Politica Economică a Statului Român în Domeniul Industriei 1859-1947

Industria, în comparaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale cunoaşte o dezvoltare mai puţin spectaculoasă. Aceasta are nevoie de iniţiativă, capital, materie primă, forţă de muncă liberă, sprijin economic si stabilitate, atribute care şi-au facut simţită prezenţa odata cu perioada de liberalizare şi înlăturare a vechiului regim de tip feudal, de după realizarea dezideratului de veacuri al românilor, Unirea Principatelor din 1859 sub dubla alegere a lui Al. I. Cuza.

În perioada, 1860, Anglia si Franţa duceau o politică a liberului schimb. Aceasta explică şi «profesia de credinţa» facută de domnitorul Al. I. Cuza în mesajul catre cameră din 6 decembrie 1859 (redactat de I. Ghica) : „ Noi nu admitem niciun soi de sistem protegiuitor .”Acest mesaj a fost aplaudat cu caldură de către societaţile economiştilor din Paris în şedinţa din 5 ianuarie 1860, ţinuta în prezenţa corifeilor poliţiei ai liberului schimb : R. Cobden, M. Chevalier, J. Garnier. Politica liberului schimb, s-a concretizat în România prin încheierea unei convenţii comerciale cu Austro-Ungaria în 1875 care asigura intrarea liberă şi cu taxe reduse a mărfurilor străine pe sectorul pieţii româneşti. Aceasta convenţie a avut o influenţă nefastă asupra sectorului industrial, unele întreprinderi create având mari dificultăţi în activitatea lor, iar unele încheindu-şi chiar activitatea.Mai mult,procesul de înfiinţare de noi întreprinderi mecanizate era îngreunat din aceste motive, de exemplu, în perioada 1859-1885, în medie înfiinţându-se 7-8 unitaţi pe an , puţine însa reusind sa se menţină pe plan economic. Burghezia industriala, aflată la începuturile formaării sale, încearcă să ia măsuri, astfel că la Congresul de la Iaşi din 1884 reprezentanţii acestei clase au cerut renunţarea la liberul schimb, fiind o politica nefavorabilă intereselor româneşti.

Toate cele trei provincii române se aflau cu mult în urma ţărilor occidentale, datorită faptului că multe întreprinderi înfiinţate pe teritoriul românesc aveau un ciclu de viaţă foarte scurt «prea puţine reuşeau să treacă de la o generaţie la alta în sânul aceleiaşi familii». Expansiunea industriei maşiniste a fost lentă până la adoptarea politicii protectioniste. Protecţionismul, o politică economică de promovare a unor activităţi economice dintr-o ţară prin măsuri de îngrădire a concurenţei din afară si de sporire a posibilităţilor economice ale producătorilor interni se înfăptuieşte cu ajutorul statului prin: sistemul taxelor vamale; restricţii vamale; contingentări în importul unor mărfuri; măsuri de încurajare directă a întreprinderilor autohtone (acordarea de credite, scutiri de impozite şi taxe, reduceri de tarife la transport, etc.).„Sistemul protecţionist, a fost un mijloc artificial de a capitaliza mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă naţionale, de a scurta cu forţă tranziţia de la modul de producţie vechi la cel modern (...) capitalul industrial al industriaşului vine aici în parte direct din tezaurul public.”

Industria naţională în perioada 1886-1914

Adoptarea unei politici de protejare şi încurajare a dezvoltarii unei industrii capitaliste în ţara noastră a putut fi realizată numai în urma dobândirii independenţei politice si în acelaşi timp a independenţei economice. Au fost adoptate si anumite măsuri, înainte însa de adoptarea politicii protecţioniste, în favoarea fabricilor de zahăr prin legile din 1873 şi 1882, a fabricilor de hârtie, de textile, tăbăcărie, prin legile din1881-1885,au fost înfiinţate bursele de mărfuri, numindu-se iniţial burse de comerţ. Mărfurile ce erau vândute la bursă erau cerealele şi făina.

În anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general protecţionist (modificat în 1891 şi 1893), aplicat astfel la 1 ianuarie 1894, ce avea menirea de a proteja exportul agricol prin înlaturarea oricăror taxe vamale şi de a încuraja industria apărând-o de concurenţa din afară. Din punct de vedere al protecţionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un număr de 590 de articole un nivel moderat al taxelor vamale, care s-au constituit într-o sumă de venituri pentru bugetul statului. El îşi apăra ramurile industriale (uşoară şi alimentară) care îşi aveau baza de materii prime în ţară. Asigura, totodată o apărare mai consecventă şi completă a pieţii interne, o bază mai echitabilă, mai favorabilă intereselor româneşti, în încheirea unor convenţii comerciale cu diferite state. După 1900, datorită diversificării structurii industriale, se concretizează ideea adoptarii unui nou regim vamal care sa creeze un cadru şi mai favorabil dezvoltarii industriei. Astfel, în 1904 este adoptat un nou tarif general ( pus în aplicare dupa 1906), cunoscut sub numele Costinescu, denumirea lui provenind de la numele autorului, şi anume Emil Costinescu, membru al Partidului Liberal, Ministrul Agriculturii, Industriei şi Comerţului din acel timp. De data aceasta, nivelul protecţiei vamale este mai ridicat, în jur de 10-20 % din valoare, difererenţiindu-se pe grupe de produse în funcţie de importanţa lor pentru economia naţională.