Politica fiscala in Uniunea Europeana - prezent si perspective

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Politica fiscala in Uniunea Europeana - prezent si perspective.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 12 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Economie

Cuprins

Capitolul 1. Noțiunea de politică fiscală 3
1.1 Clasificarea politicii fiscale 3
1.2 Obiectivele aplicării politicii fiscale .. 4
1.3 Instituții europene cu atribuții de politică fiscală 6
1.4 Dificultăți întâmpinate în procesul de aplicare a politicii fiscale ... 7
Capitolul 2. Armonizarea fiscală .. .. 8
2.1 Armonizarea impozitelor indirecte .. 8
2.2 Armonizarea impozitelor directe 9
Capitolul 3. Perspective privind politica fiscală în UE . 10
Concluzie ... 11
Bibliografie 12

Extras din document

Capitolul 1. Noțiunea de politică fiscală

Politica fiscală, este o componentă extrem de importantă a activității statului ca distribuitor în economie. Ca instrument de guvernare, politica fiscală are mai multe obiective. Primul obiectiv este stabilizarea nivelului cererii agregate și, în consecință, a produsului intern brut. Apoi, statul trebuie să mențină echilibrul macroeconomic, care poate avea succes numai dacă toate resursele din economie sunt utilizate în mod eficient. Drept urmare, împreună cu uniformizarea parametrilor bugetului de stat, nivelul general al prețurilor este, de asemenea, stabilizat . Atât cererea agregată, cât și oferta agregată intră sub influența politicii fiscale .

Potrivit dicționarului de relații economice, fiscalitatea reprezintă ”un sistem de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea venitului național cu ajutorul impozitelor și taxelor, reglementat prin norme juridice.”

Politica fiscală a Uniunii Europene nu poate fi interpretată ca o politică fiscală a unui stat obișnuit, deoarece dacă privim Uniunea Europeana ca o Confederație, scopul politicii fiscale este de a obține compatibilitatea impozitelor statelor membre pentru a asigura o funcționare mai bună a pieței comune. În UE, aceasta include două elemente, și anume impozitarea directă și impozitarea indirectă. Impozitarea directă privește doar statetele membre, UE stabilind norme armonizate în legătura cu impozitarea companiilor și persoanelor fizice, iar statele aderente iau măsuri comune necesare pentru prevenirea evaziunii fiscale. Impozitarea indirectă influențează libera circulație a mărfurilor și libera prestare a serviciilor pe piața unică.

1.1 Clasificarea politicii fiscale

Instrumentele de politică fiscală sunt utilizate în moduri diferite, în funcție de faza ciclului în care se află economia. Există două tipuri de politică fiscală:

- Stimulatoare Stimularea politicii fiscale se aplică într-o recesiune, are drept scop reducerea decalajului de producție recesiv și reducerea șomajului și vizează creșterea cererii agregate (cheltuieli agregate). Instrumentele sale sunt: a) o creștere a achizițiilor guvernamentale; b) reduceri de impozite; c) o creștere a transferurilor.

- Restrictivă Politica fiscală restrictivă (de restricționare) este pusă în aplicare în perioadele de boom și inflație (când economia se supraîncălzește). Acesta are ca scop reducerea decalajului inflaționist în producție și reducerea inflației și vizează reducerea cererii agregate (cheltuieli agregate). Instrumentele sale sunt: a) reducerea achizițiilor publice; b) majorarea impozitelor; c) reducerea transferurilor. Aceasta duce la un surplus de buget de stat.

1.2 Obiectivele aplicării politicii fiscale

Obiectivele esențiale urmărite de politica fiscală sunt:

- Ocuparea completă a forței de muncă

- Stabilitatea prețurilor

- Accelerarea ratei de dezvoltare economică

- Alocarea optimă a resurselor

- Distribuirea echitabilă a veniturilor și a averilor

- Stabilitatea economică

1) Primul și cel mai important obiectiv al politicii fiscale este obținerea și menținerea ocupării depline a forței de muncă într-o economie. Chiar dacă nu se realizează ocuparea integrală a forței de muncă, ideea principală este evitarea șomajului și atingerea unei stări de angajare aproape completă. Prin urmare, pentru a reduce șomajul și subocuparea forței de muncă, statul ar trebui să cheltuiască suficient pentru cheltuielile generale sociale și economice. Aceste cheltuieli ar contribui la crearea mai multor oportunități de angajare și la creșterea eficienței productive a economiei.

În acest fel, cheltuielile publice și investițiile din sectorul public au un rol special de jucat într-un stat modern. O investiție planificată în mod corespunzător nu numai că va extinde veniturile, producția și ocuparea forței de muncă, dar va spori și cererea efectivă prin procesul de multiplicare, iar economia va merge automat spre ocuparea integrală a forței de muncă. Pe lângă investițiile publice, investițiile private pot fi încurajate și prin concedii fiscale, concesiuni, împrumuturi ieftine, subvenții etc.

În zonele rurale se pot face încercări de încurajare a industriilor interne, oferindu-le instruire, finanțare ieftină, echipamente și facilități de marketing. Cheltuielile pentru toate aceste măsuri vor contribui la reducerea șomajului și a subocupării forței de muncă.

2) Există un acord general potrivit căruia creșterea economică și stabilitatea sunt obiective comune pentru țările subdezvoltate. De exemplu, într-o țară în curs de dezvoltare, instabilitatea economică se manifestă sub forma inflației. Ragnar Nurkse crede că "presiunile inflaționiste sunt inerente în procesul de investiții, dar modul de a le stopa nu este de a opri investițiile”. Prin urmare, în economiile în curs de dezvoltare, inflația este un fenomen permanent în care există o tendință de creștere a prețurilor datorită tendinței de extindere a cheltuielilor publice. Ca urmare a creșterii veniturilor, cererea agregată depășește oferta agregată. Bunurile de Capital și bunurile de consum nu reușesc să țină pasul cu creșterea veniturilor. Deci, politica fiscală ar trebui să încerce să elimine blocajele și inflexibilitatea structurală care cauzează dezechilibre în diferite sectoare ale economiei.

3) Politica fiscală de asemenea ar trebui să urmărească atingerea unei rate accelerate de creștere economică. Dar o rată ridicată de creștere economică nu poate fi obținută și menținută fără stabilitate în economie. Prin urmare, măsuri fiscale, cum ar fi impozitarea, împrumuturile publice și finanțarea deficitului ar trebui să fie utilizate în mod corespunzător, astfel încât producția, consumul și distribuția să nu afecteze negativ. Ar trebui să promoveze economia în ansamblu, care, la rândul său, ajută la creșterea venitului național și a venitului pe cap de locuitor.

4) Măsurile fiscale, cum ar fi programele de impozitare și de cheltuieli publice, pot afecta în mare măsură alocarea resurselor în diferite ocupații și sectoare. Pentru a orienta economia, guvernul poate impulsiona creșterea infrastructurii sociale prin măsuri fiscale. Cheltuielile publice, subvențiile și stimulentele pot influența favorabil alocarea resurselor în canalele dorite.

Fisiere in arhiva (1):

  • Politica fiscala in Uniunea Europeana - prezent si perspective.docx

Bibliografie

- Marin G., Puiu A., Dicționar de relații economice internaționale, Editura Enciclopedică, București, 1993
- https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Armonizarea%20versus%20competitie%20fiscala%20in%20UE.pdf
- https://eur-lex.europa.eu/
- https://www.ecb.europa.eu/
- https://www.europarl.europa.eu/