Politica în Domeniul Concurenței

Introducere

Politica în domeniul concurenţei este una de capătâi deoarece ea reglementează piaţa liberă, iar tratatele comunitare subliniază acest lucru specificând faptul că politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop în sine, ci o condiţie necesară realizării pieţei interne.

Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţa şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unor motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare a pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Conform teoriei economice, creşterea concurenţei de piaţă va conduce la o mai bună alocare a efectelor, ca urmare a faptului că preţurile bunurilor şi serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. În condiţiile concurenţei perfecte, preţurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero. Ca atare, producătorii vor tinde să intervină pentru a-şi creşte profiturile, prin măsuri care să ducă la reducerea concurenţei. Într-o guvernare caracterizată prin laissez-faire, nu s-ar putea interveni împotriva unor asemenea opţiuni strategice.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp, astfel primul set de reguli a fost constituit în US Sherman Act, din 1980. Măsurile au fost luate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde legate de creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor de la sfârşitul secolului XIX, acestea fiind nişte concentrări economice care ameninţau sistemul economic şi politic. În diferitele ţări europene, de la începutul secolului XX, regulile din domeniul concurenţei au căutat să asigure o balanţă între beneficiile economice generate de colaborarea între firme şi riscurile politice şi economice pe care le implică. Atât în Germania, cât şi în Japonia după al doilea război mondial, forţele alite au impus o legislaţie anti-monopoluri cu scopul de a răstrînge puterea unor uriaşi financiari – industriali care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări

Obiectivul nominal al unei politici de concurenţă este promovarea şi apărarea unui mediu concurenţial în cadrul economiei naţionale. Economia politică argumentează că existenţa unor pieţe concurenţiale reprezintă principalul mijloc de maximizare a bunăstării sociale în măsura în care procesul concurenţial asigură maximul de eficienţă în alocare resurselor în cadrul economiei naţionale.

Politica în domeniul concurenţei trebuie să garanteze unitatea, omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin:

- combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societăţi ce încheie între ele acorduri protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;

- prevenirea exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora – abuzul de poziţie dominantă;

- prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi – ajutoarele de stat.

După cum spuneam mai sus, regulile concurenţiale nu reprezintă un scop în sine, ci o premiză a funcţionării eficiente a pieţei interne unice, „un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa internă” (Articolul 3 alin. 1 g, al Tratatului CE). Potrivit Art. 81 alin. 1 al Tratatului CE, în toate cele trei domenii menţionate de aplicare a regulilor concurenţei interdicţiile vizează practicile ce au impact asupra comerţului între statele membre, însă în condiţiile pieţei interne unice nu mai există, cu extrem de puţine excepţii, practici care să influenţeze numai comerţul din interiorul unui singur stat. Întrucât economia de piaţă – punctul de referinţă al politicii economice a Uniunii şi a statelor membre – plasează concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai buna modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai buna cale de asigurare a competitivităţii operatorilor economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţa internaţională.