Politică privind piața muncii și ocuparea forței de muncă

„Creştere durabilă, echilibrată şi care să respecte mediul inconjurător, un grad inalt de ocupare a forţei de muncă şi al protecţiei sociale, un nivel şi o calitate superioară a vieţii, o mai mare coeziune economică şi socială”

Obiectiv strategic al U.E – pană in 2010

Introducere

Uniunea Europeană constituie un cadru destinat să faciliteze statelor membre realizarea obiectivelor de politică internă şi externă, cu respectarea şi aplicarea consecventă a unor principii fundamentale comune, pe care Romania şi le asumă in totalitate: principiul statului de drept şi al respectării legii, cu stabilirea unui sistem legislativ uniform şi asigurarea protecţiei drepturilor derivand din reglementările comunitare;

- principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - normă juridică avand valoare universală;

- principiul statului-social;

- principiul pluralismului cultural;

- principiul subsidiarităţii.

Procesul integrării Romaniei in Uniunea Europeană trebuie să se structureze pornind de la premizele statuate la Consiliul European de la Copenhaga din 1993 drept criterii preliminare pentru dobandirea calităţii de membru al UE aşa numitele criterii politice, economice, monetare, dar şi existenţa unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru U.E., prevăzut la Consiliul European de la Madrid, 1995.

De-a lungul timpului arhitectura U.E. a devenit tot mai complexă, au fost create noi instituţii, noi instrumente pentru atingerea obiectivelor mereu mai provocatoare pentru statele membre, dar desigurin favoarea cetăţenilor săi. Politica de ocupare a U.E. este parte integrantă din ansamblul de politici complementare care au evoluat continuu odată cu modelele de dezvoltare socioeconomică. Tratatul de la Roma din anul 1957 avea poate primele prevederi privind libertatea de mişcare a muncitorilor, egalitatea privind plata drepturilor salariale, iar dintre instrumentele create, Fondul European Social este primul care işi propune să ofere sprijin pentru realizarea politicii sociale şi de ocupare a forţei de muncă. Putem observa cum evoluţia dezvoltării statelor membre a parcurs mai multe etape de maturizare a conceptelor şi modelelor pană la crearea modelului numit model social european.

Acest model a rezultat după ce au fost făcute mai multe incercări care s-au concentrat fie pe, creştere economică, fie pe protecţie socială (de revizuit fraza). Schimbările care au survenit in statele membre după aşa numita ≪ epocă de aur ≫ care a cuprins perioada 1945-1970 şi care a fost caracterizată de o creştere a cererii forţei de muncă a afectat interesul economic general. Pentru satisfacerea acestei nevoi au fost atrase pe piaţa muncii noi categorii: femei, tineri, străini. Dar această epocă ia sfarşit odată cu modifi carea majoră a sistemului monetar dar şi a şocului petrolului care determină reducerea activităţilor din diferite sectoare.

Cu acest prilej intră in scenă ≪ modelul scandinav ≫ de protecţie socială pentru cei care işi pierd locurile de muncă ca urmare a creşterii şomajului de lungă durată precum şi a reducerii numărului de noi locuri de muncă. Rolul statului in domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă sporeşte pe durată relativ mare, circa 15 ani. Sunt introduse astfel măsuri active de stimulare a celor care păstrează sau creează locuri de muncă in perioadele de recesiune precum şi o serie de măsuri mai puţin dure cum ar fi inchiderea treptată a unor sectoare datorită creşterii ingrijorătoare a şomajului in anumite regiuni mono-industriale, miniere cel mai frecvent. Din acest proces de ≪ ajustare ≫ cei care au avut cel mai mult de suferit au fost ultimii intraţi pe piaţa muncii, femeile, străinii. După 1980 au fost introduse alte metode care să asigure o mai bună coordonare a politicilor comune, precum metoda deschisă de coordonare.

In acest sens au fost reglementate aspecte privind piaţa forţei de muncă, pregătire profesională, subvenţii pentru crearea de locuri de muncă sau angajarea anumitor categorii care aveau difi cultăţi de integrare pe această piaţă. Soluţiile găsite au fost diferite in funcţie de şcoala de gandire şi au condus fi e spre reducerea orelor de muncă pe săptămană de la 48 la 44, ulterior, la 35 de ore (cazul Franţei,) fi e prin utilizarea unor tehnologii care determină creşterea productivităţii muncii, reduce costurile salariale dar creşte profi tul, (atitudine liberală). Această abordare are ca efect crearea de locuri noi de muncă in sectoare noi, in creştere. Statul poate ajuta print-o politică de investiţii in domeniul public pentru creare de locuri de muncă, venituri şi deci de bunăstare.

In urma creării pieţei unice ca urmare a Actului Unic European din anul 1986 au fost făcuţi paşii spre asigurarea sănătăţii la locul de muncă, rezolvării şi prevenirii pericolelor pe care le produc anumite substanţe utilizate la locul de muncă. Cel mai greu a fost de realizat un echilibru intre dezvoltarea economică ca ≪ motor ≫ al acesteia şi politica socială şi de ocupare a forţei de muncă

Dialogul social promovat de Actul Unic European a fost poate ≪ vehicolul≫ care a asigurat un continuu proces de negociere dintre diferite state member prin intermediul unor organizaţii cum sunt : ETUC Confederaţia Europeaă a Sindicatelor, EUNICE Uniunea Industriaşilor şi patronilor din Europa, UEAPME, Asociaţia Intreprinderilor Mici şi Mijlocii, CEEP, Centrul European al Intreprinderilor cu Participaţie Publică. Aceste organisme au incercat să apere, susţină sau să revendice drepturile celor pe care ii reprezentau dar şi interesul economic general. Dintre abordările prezentate au ieşit invingătoare cele in centrul cărora sunt puse constrangerile monetare pe care trebuie să le respecte pentru a asigura echilibrul dintre dezvoltare şi protecţie socială. Experienţa europeană a demonstrat că politica intervenţionistă conform teoriei lui Keynes, a cedat incet in faţa abordării spre o politică liberală.

1. Politica de Ocupare a forţei de muncă in Uniunea Europenă

1.1 Momente cheie in domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă

Dacă intre anul 1957 şi 1971 instrumentul utilizat a fost Fondul Social European (Fondul Social European), ulterior apar şi alte acte normative, strategii, programe şi instrumente care işi pun amprenta asupra direcţieidezvoltării acestei politici. Construcţia modelului social european a fost marcată astfel de evenimente care au contribuit la defi nirea şi apoi dezvoltarea unei politici sociale şi de ocupare europene, a strategiilor adecvate, a unor noi instrumente şi parteneriate pentru atingerea obiectivelor acestora.

Carta Socială Europeană

Toate Statele Membre cu excepţia Marii Britanii au adoptat in 1989, printr-o declaraţie, Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor1, cunoscută sub numele de Carta Socială.

Carta constituie un instrument politic care conţine “obligaţii morale” al căror obiect este acela de a garanta că intr-o anumită ţară sunt respectate anumite drepturi sociale. Acestea se referă in primul rand la piaţa muncii, formarea profesională, egalitatea şanselor, mediul de lucru. Carta conţine, de asemenea, o cerere explicită adresată Comisiei de a inainta propuneri pentru a transpune conţinutul Cartei Sociale in legislaţie. Carta Socială a fost urmată de programe de acţiune socială.

Acordul de Politică Socială

Acordul de Politică Socială este anexat la Protocolul de Politică Socială, anexat la randul său la Tratatul asupra Uniunii Europene. Semnat de 14 State Membre (mai puţin Marea Britanie), stabileşte obiectivele de politică socială trasate şi in Carta Socială din 1989: promovarea ocupării forţei de muncă, imbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, combaterea excluderii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc..