Politica privind Protecția Consumatorilor în Uniunea Europeană

Introducere

Pe parcursul anilor de derulare a procesului de integrare economică, ţările membre ale Comunităţii Europene au introdus în legislaţia naţională propriile reguli care să satisfacă cerinţele consumatorilor interni, dar, odată cu progresul integrării pieţelor naţionale şi consolidarea pieţei interne unice, a apărut necesitatea ca instituţiile europene abilitate să asigure un nivel ridicat şi uniform de protecţie a consumatorilor la scară comunitară, îndeosebi prin instrumente juridice şi programe de acţiune, care să vizeze armonizarea condiţiilor şi cerinţelor comerciale în cadrul Uniunii şi să confere o poziţie echitabilă participanţilor în cadrul pieței.

Conţinutul şi dinamica politicii privind protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană

Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a realizat în mai multe etape, premisele acesteia regăsindu-se în prevederile Tratatului privind constituirea Comunităţii Economice Europene (Roma, 1957). În preambulul Tratatului de la Roma se făcea referire la îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă în interesul consumatorilor din ţările membre. De asemenea, tratatul prevedea drept unul dintre obiectivele sale „creşterea rapidă a nivelului de trai” (art. 2). Referiri la alte aspecte ale protecţiei consumatorilor se mai făceau în legătură cu politica agricolă comună, având drept obiectiv şi asigurarea unei oferte corespunzătoare de produse agricole la „preţuri accesibile pentru consumatori” (art. 39), precum şi cu regulile în domeniul concurenţei, acestea interzicând toate abuzurile ce „aduc prejudicii consumatorilor” (art. 86).

Considerată a fi, „într-o oarecare măsură... Cenuşăreasa Uniunii Europene” , politica consumatorului nu a fost aşadar menţionată distinct de Tratatul de la Roma. O explicaţie în acest sens apreciem că o poate constitui convingerea autorilor tratatului că prevederile cuprinzătoare conţinute de acesta cu privire la politica de concurenţă erau suficiente pentru a garanta funcţionarea eficientă a pieţei comune, prin interzicerea practicilor comerciale anticoncurenţiale – precum acordurile restrictive, abuzul de poziţie dominantă, ajutoarele de stat, controlul fuziunilor, fiind asigurată astfel şi protejarea consumatorilor împotriva lezării intereselor acestora.

Au fost necesari mulţi ani de demersuri ale organizaţiilor consumatorilor, adesea susţinute de presiuni exercitate de Parlamentul European, înainte de a întreprinde măsuri efective care să garanteze integrarea problemelor legate de protejarea consumatorilor în abordarea oricărei politici comunitare.

Punctul de cotitură l-a reprezentat Reuniunea la vârf de la Paris, din 1972, a şefilor de stat şi de guvern din ţările comunitare, care au decis că dezvoltarea economică trebuia însoţită de o îmbunătăţire a calităţii vieţii. Devenea, astfel, tot mai evidentă necesitatea aplicării unei politici active a consumatorului la nivel comunitar. serviciu şi apoi a unui directorat general pentru protecţia mediului şi a consumatorului, precum şi prin înființarea unui Comitet Consultativ al Consumatorilor (acesta a fost redenumit în 1989 Consiliul Consultativ al Consumatorilor). Mai mult, Comisia Europeană a prezentat, în 1975, primul program de acţiune privind politica de protecţie a consumatorilor.

Programul preliminar al CEE pentru protecţia consumatorilor şi politica de informare statuează cinci categorii de drepturi fundamentale ale consumatorilor, ce amintesc de mesajul special al preşedintelui J.F. Kennedy ținut în fața Congresului Națiunilor Unite 1962, şi care vor sta mai departe la baza legislaţiei comunitare în domeniu:

- dreptul la protecţia sănătăţii;

- dreptul la protecţia intereselor economice;

- dreptul la compensare;

- dreptul la informare şi educaţie;

- dreptul la reprezentare la nivel naţional şi comunitar.

Acest program preliminar a evidenţiat aspectele orizontale ale politicii de protecţie a consumatorilor, iar obiectivele sale au fost integrate în alte politici comune ale Comunităţii ce afectează consumatorii europeni, precum: politica agricolă comună, politica concurenţială, politica privind mediul, transporturile şi energia. Au fost adoptate ulterior şi alte programe referitoare la politica de protecţie a consumatorilor (pentru perioadele 1981-1986, 1990-1993 şi 1993-1995), care au statuat noi principii şi drepturi fundamentale ale consumatorilor. Toate s-au confruntat, însă, cu rezistenţa puternică a unor grupuri de interese economice, fapt ce a îngreunat procesul de dezvoltare a politicii de protecţie a consumatorului la nivel comunitar.

Legislaţia adoptată iniţial de Comunitatea Europeană s-a referit la domenii precum siguranţa cosmeticelor, etichetarea alimentelor, reclama înşelătoare şi vânzările la domiciliu.

În 1979, Curtea Europeană de Justiţie a adoptat o decizie importantă în cazul „Cassis de Dijon”, cu implicaţii deosebite pentru extinderea posibilităţilor de alegere ale consumatorilor. Hotărârea luată de instanţă în această speţă reafirma principiul conform căruia orice produs realizat în mod legal într-o ţară membră trebuie acceptat şi în celelalte ţări. Decizia a subliniat faptul că reglementările naţionale de natură tehnică, chiar dacă se aplică în mod egal la mărfurile indigene şi la cele de import, nu trebuie să reprezinte o barieră în calea schimburilor comerciale intracomunitare, cu excepţia existenţei unor motive legate de protecţia sănătăţii populaţiei sau a intereselor consumatorilor.

Prima reuniune a miniştrilor responsabili pentru problemele consumatorilor a avut loc abia în 1983, moment din care au fost participanţi permanenţi la întrunirile Consiliului de Miniştri, aceştia întâlnindu-se de câteva ori pe an pentru a analiza propunerile Comisiei.

Programul privind definitivarea pieţei comune, lansat de Comisia Europeană în 1985, prevedea un set de aproximativ 300 de măsuri precise pentru eliminarea obstacolelor de orice fel (fizice, tehnice sau fiscale) din calea schimbului de mărfuri între statele comunitare şi armonizarea regulilor şi legislaţiei necesare constituirii unei adevărate pieţe libere. Aceste mandate considerau ocrotirea sănătăţii şi garantarea securităţii consumatorilor ca o prioritate maximă, menţionându-se progresul în ceea ce priveşte consolidarea protecţiei consumatorului prin adoptarea unei legislaţii unitare la nivel comunitar.

Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), în 1987, a marcat un moment important în evoluţia politicii de protecţie a consumatorilor, prin introducerea în Tratatul CEE a noului articol 100a, care a permis Comisiei Europene să propună măsuri de protejare a consumatorilor comunitari, ce constituiau înainte atributul ţărilor membre. Au fost puse, în acest fel, bazele cadrului legal pentru protecţia consumatorilor. Mai mult, Actul Unic a înlăturat cerinţa unanimităţii în adoptarea legislaţiei ce privea direct sau indirect protecţia consumatorilor.

Urmărind cu precădere armonizarea legislaţiilor naţionale ale statelor membre, Comisia Europeană a dezvoltat o legislaţie proprie generalizată în domeniul siguranţei consumatorilor, care nu urmărea restrângerea iniţiativelor naţionale, regionale sau locale, ci coordonarea şi completarea lor. Principiul „armonizării minimale” a constituit, în faza de început, filozofia dominantă în abordarea aspectelor legate de protecţia consumatorilor, combinat cu recunoaşterea mutuală a standardelor naţionale, statele membre având, însă, dreptul să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, dar care să fie compatibile cu prevederile Tratatului CEE.

Perspectiva definitivării pieţei unice interne a atras atenţia asupra dezechilibrului generat de eliminarea barierelor din calea comerţului intracomunitar: de o parte, o industrie complet liberă, profitând pe deplin de procesul de armonizare europeană şi de recunoaşterea deplină a normelor naţionale, iar de altă parte, 340 de milioane de consumatori, a căror unică protecţie depindea de normele şi structurile administrative naţionale, cu un nivel de protecţie considerabil diferit de la o ţară la alta.

În consecinţă, are loc, treptat, o modificare importantă în modul de abordare a legislaţiei comunitare din punct de vedere al „filozofiei consumatorului”, după cum apreciază Norbert Reich , căci consumatorul nu mai este privit ca o persoană „slabă”, neajutorată, care are nevoie de protecţie împotriva practicilor abuzive de pe piaţă, ci ca un partener activ, care ar trebui încurajat să profite cu încredere de posibilităţile extinse de a-şi alege produsele şi dincolo de graniţele statului de reşedinţă.