Politici Economice Europene

POLITICA DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Rolul, conţinutul şi dinamica politicii de protecţie a consumatorilor în UE

Dezvoltarea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor în UE au reprezentat un proces gradual desfãşurat în concordanţã cu dinamica pieţei interne, acceleratã dupã adoptarea Actului Unic European în 1986. Gama tot mai diversã de produse şi servicii oferitã pe o piaţã tot mai extinsã şi practicile anticoncurenţiale ale unor producãtori şi comercianţi au creat adeseori consumatorilor din UE prejudicii şi imposibilitatea de a-şi proteja interesele într-un mediu în care transparenţa comerţului era insuficientã. Pe parcursul anilor, ţãrile membre ale Comunitãţii Europene au introdus în legislaţia naţionalã propriile reguli care sã satisfacã cerinţele consumatorilor interni, dar odatã cu progresul integrãrii pieţelor naţionale şi consolidarea pieţei interne unice a apãrut necesitatea ca instituţiile europene abilitate sã asigure un nivel ridicat şi uniform de protecţie a consumatorilor la scarã comunitarã, îndeosebi prin instrumente juridice şi programe de acţiune, care sã vizeze armonizarea condiţiilor şi cerinţelor comerciale în cadrul Uniunii şi sã confere o poziţie echitabilã participanţilor pe piaţã.

Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a fãcut în mai multe etape, dar ea s-a bazat în principal pe prevederile diverselor articole din tratatul de la Roma din 1957. În preambulul la Tratatul Comunitãţii Economice Europene se fãcea referire la îmbunãtãţirea constantã a condiţiilor de viaţã şi muncã în interesul consumatorilor din ţãrile membre. Articolul 2 din Tratatul CEE include între obiective “creşterea rapidã a nivelului de trai”. Referiri la alte aspecte ale protecţiei consumatorilor existau şi în articolul 39 care stipula cã politica agricolã are ca obiectiv şi asigurarea unei oferte corespunzãtoare de produse agricole la preţuri accesibile pentru consumatori, precum şi articolul 86, care preciza cã regulile privind concurenţa în UE interzic toate abuzurile care aduc prejudicii consumatorilor.

Progresul procesului de integrare europeanã, atât pe linie economicã cât şi pe linie socialã, a determinat şi cerinţa tot mai evidentã de a avea o politicã comunã de protecţie a consumatorilor. “Programul preliminar al CEE pentru protecţia consumatorilor şi politica de informare“ s-a focalizat pe protecţia a 5 drepturi de bazã ale consumatorilor:

- dreptul la protecţia sãnãtãţii;

- dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor;

- dreptul la informare şi la educaţie;

- dreptul la despãgubiri;

- dreptul la reprezentarea consumatorilor la nivel comunitar şi naţional.

Acest program preliminar a scos în evidenţǎ aspectele orizontale ale politicii de protecţie a consumatorilor, iar obiectivele sale au fost integrate în alte politici comune ale Comunitǎţii, cum sunt Politica Agricolă Comună, politica mediului, transportului şi energiei, care afecteazǎ consumatorii comunitari. Dupǎ acest prim program de acţiune au fost adoptate ulterior alte programe privind politica de protecţie a consumatorilor pe perioadele 1981-1986, 1990-1993 şi 1993-1995. Toate s-au confruntat însa cu rezistenţa puternicǎ a unor grupuri de interese economice, ceea ce a îngreunat procesul de dezvoltare a politicii de protecţie a consumatorului la nivel comunitar. Meritul

tuturor acestor programe a fost acela de a statuta noi principii şi drepturi fundamentale ale consumatorilor.

Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE) în 1987 a marcat un moment important în evoluţia politicii de protecţie a consumatorilor, întrucât noul articol 100a (3) al tratatului CEE permitea Comisiei Europene sǎ propunǎ mǎsuri de protejare a consumatorilor comunitari, care inainte constituiau atributul ţǎrilor membre. Au urmat Cǎrţi Verzi şi iniţiative legislative vizând domenii importante pentru protecţia consumatorului. Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, cuprinde noi reguli care rǎspund preocupǎrilor concrete ale cetǎţenilor privind asigurarea şi protejarea drepturilor lor, inclusive în calitate de consumatori. Cadrul legislativ al politicii de protecţie a consumatorilor era reprezentat în tratat prin articolele 3, 10 şi 153, care alcǎtuiau legislaţia primarǎ. Tratatul a conferit instituţiilor europene responsabilitǎţi sporite în promovarea drepturilor consumatorilor la informare şi educaţie şi, mai mult, dreptul de a se organiza pentru a-şi asigura o protecţie mai bunǎ, ceea ce este o recunoaştere ofi cialǎ a rolului esenţial pe care îl au organizaţiile consumatorilor.

Pentru protecţia consumatorilor existau anumite constrângeri asupra liberei circulaţii a bunurilor: autoritǎţile naţionale puteau sǎ adopte prevederi mai severe, în cazuri excepţionale putind chiar sǎ interzicǎ importul anumitor produse când considerau cǎ este periclitatǎ sǎnǎtatea consumatorilor sau sunt afectate interesele economice ale consumatorilor.

În ultimii ani activitatea de protecţie a consumatorilor s-a intensificat prin Cǎrţile Albe şi Verzi, comunicǎrile Comisiei, precum şi prin deciziile şi regulamentele adoptate de Consiliu şi Parlament. Decizia 283/1999/ CE a Consiliului şi PE din 1999 a stabilit un cadru general pe perioada 1 ianuarie 1999-31 decembrie 2003, care a benefi ciat de alocaţii de 112,5 milioane Euro, a fost oferit ţǎrilor candidate şi a implicat mǎsuri luate de Comisie adiţionale celor luate de ţǎrile membre, pentru spr promovare a intereselor consumatorilor.