Politici Macroeconomice

1. Rezumat:

1. O încercare de definire a politicii macroeconomice (după [2]).

Exemple de întrebări la care ar trebui să răspundă o

strategie macroeconomică ([2]).

2. Tipuri de politici macroeconomice: monetară, fiscală, bugetară.

Interacţiunea cu ciclul de afaceri

3. Păreri diferite: keynesianism, monetarism, noul clasicism,

noul keynesianism ([3], [8], [12],[13],[14];).

4. Exemple de aplicare; succes şi insucces ([6], [7], [9], [10], [11]).

5. Studiu de caz semi-ipotetic: politici macroeconomice şi reformă

în Coreea de Nord ([5]).

6. Politici de ajustare structurală şi dezvoltare a economiei româneşti([15])

2. Introducere

Politicile macroeconomice, adică intervenţiile statului pentru a corija dezechilibre care pot afecta economia naţională, desemnează un ansamblu de decizii luate de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective bine definite privind situaţia economică. Deşi există numeroase tipuri de astfel de „ţinte”, ele pot fi sintetizate în patru categorii principale, reprezentate grafic prin „careul magic” şi stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor. Ele sunt: ocuparea populaţiei apte de muncă, evitarea inflaţiei, creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern (balanţa externăechilibrată).

Este utilă distincţia între proiectarea politicilor macroeconomice, aplicarea lor (tranziţia de la vechile reguli la cele noi) şi funcţionarea noilor reguli. Există reguli „cu reacţie” care preiau informaţii din economie şi oferă o „conduită răspuns” în raport cu evenimentele percepute (de exemplu, când economia se extinde sau se contractă vor varia impozitele, cheltuielile guvernamentale şi compensaţiile pentru şomaj). O politică macroeconomică este o recomandare; nu se aplică mecanic şi se presupune că în fiecare caz există o adaptare la contextul existent. Pentru a avea sens o astfel de politică trebuie să „fie în vigoare” un timp mai îndelungat, pentru a permite efectelor să se instaleze şi a oferi un set suficient de date pentru a trage concluzii referitoare la eficienţa ei (de obicei câteva cicluri economice - sau cel puţin mai mulţi ani).

Este esenţială credibilitatea măsurilor adoptate. Dacă acestea nu se bucură de încredere efectul lor va fi atenuat sau chiar anulat; de asemenea, dacă există încredere efectul va fi amplificat.

John Taylor oferă câteva exemple de întrebări la care ar trebui să se găsească un răspuns în forma unei politici macroeconomice. În faza de proiectare: După invazia Kuwait-ului din 1990 preţul petrolului a crescut rapid şi încrederea a scăzut. Din 1989 economia SUA a crescut, datorită unei politici monetare restrictive. Întrebare: cum trebuie adaptată politica monetară la noul şoc? Sunt necesare măsuri speciale?

Cum va evolua inflaţia?

Pentru faza de tranziţie: Când rata inflaţiei păstrează un timp îndelungat un nivel înalt trebuie să se intervină prin politici monetare pentru a o diminua. Cât de repede trebuie să fie implementată noua strategie? Cât de repede trebuie să scadă rata inflaţiei? Cum se pot atenua efectele negative ale dezinflaţiei?

Pentru faza de „operare” a noii politici: În SUA, în 1989 şi în 1990, rata dobânzii la împrumuturi pe termen lung a crescut abrupt. Explicaţiile au fost legate de evenimentele din Estul Europei (ex: unificarea Germaniei urma să genereze deficit, o creştere a ratei dobânzii ca urmare a cererii de capital - prin influenţă rata dobânzii urma să crească şi în SUA). Este reală această ipoteză? Sau este vorba de inflaţie internă? Modificarea „din mers” a strategiei monetare depinde de răspunsul la aceste întrebări.

3. Tipuri de politici macroeconomice

3.1. Politica monetară

Reprezintă acea categorie de politici macroeconomice prin care se manevrează oferta de bani pentru a obţine diverse avantaje macroeconomice: o rată mai scăzută a inflaţiei, o rată mai mică a şomajului, creşterea bunăstării în general. Aproape întotdeauna există instituţii independente de guvern care se ocupă cu gestiunea ofertei de monedă (bănci centrale în general, in unele cazuri comisii monetare – currency boards). Unealta folosită de obicei este dobânda pe termen scurt.

Politicile macroeconomice se pot clasifica după scopul pe care îl doresc atins:

1. Inflaţie ţintă - în general un sistem în care indicele general al preţurilor este definit şi rata sa de schimbare este definită. Unelte: manevrarea dobânzii pe termen scurt, vânzarea şi cumpărarea de monedă, emiterea de obligaţiuni. Exemple: Australia, Noua Zeelandă, Suedia, Marea Britanie.

2. Nivel ţintă al preţurilor - Similar cu 1, dar creşterea preţurilor într-un an este compensată în perioada următoare. Exemple: Banca Centrală Europeană.

3. Agregate monetare - în anii 80 mai multe ţări au folosit o schemă care presupunea creşterea constantă a ofertei de bani (împărţită în M0, M1 etc.). Variantă abandonată în majoritatea cazurilor.

4. Rată fixă de schimb - se păstrează o rată fixă de schimb cu o monedă străină. Se cumpără/vinde zilnic monedă proprie pentru a menţine rata de schimb. Politica monetară este „delegată” ţării care emite moneda „reper”. Exemplu: China, fixează yuan-ul în raport cu USD.

5. Convertibilitate în aur - caz special de 4, dar „moneda străină” este aurul.

6. Amestec de politici - de cele mai multe ori o variantă la 1. Exemplu: SUA

7. Comisiile monetare - acestea înlocuiesc banca centrală şi se foloseşte o monedă străină ca reper absolut (nu se emite o unitate de monedă proprie decât dacă există o unitate de monedă străină în „safe”-ul comisiei monetare). 5 este un caz special al acestei familii de politici. Exemple: Ecuador (la un moment dat).

În toate cazurile credibilitatea politicii monetare este esenţială.