Politicile Uniunii Europene

DATE GENERALE DESPRE EUROPA

Ca teritoriu, Europa reprezintă cam 7% din totalul Terrei şi este locuită doar de 10% din populaţia lumii. Europa este unul dintre cele şase continente ale lumii. Această identitate, bazată pe noţiunea de continent, a apărut însă abia în sec. XVIII. Clima favorabilă a încurajat popularea rapidă şi timpurie a acestui continent (omul a apărut în epoca quaternară, acum 1,5 milioane ani).

Cu alte cuvinte, Europa este un continent mic care, din punct de vedere geografic (ca teritoriu), nu justifică supremaţia sa. Ceea ce a contat a fost modul de a-şi folosi resursele umane, deci potenţialul său ca spaţiu uman.

EVOLUTIA IDEII EUROPENE

Geografic, Europa nu este decât un mic teritoriu, plasat ca o peninsulă a marelui continent asiatic. Acest teritoriu neînsemnat a produs însă un spaţiu mintal în continuă expansiune, îndeosebi începând cu sec. XVII-XVIII. Practic,întreaga lume a preluat sau încearcă să preia valorile şi civilizaţia europeană. Atât Lumea Nouă, cât şi Australia, Asia sau fostele colonii ale imperiilor europene împărtăşesc civilizaţia industrial inventată de europeni, astfel încât se poate spune că mondializarea a însemnat de fapt europenizarea întregii lumi.

Este ,de fapt, un tip de proiecţie mintală care a evoluat continuu şi a generat o civilizaţie, valori şi instituţii proprii. În ultimă analiză, proiectul politic al Uniunii Europene încearcă să legitimeze şi să dezvolte aceste achiziţii ale spaţiului cultural european, cu ajutorul pieţei comune.

Primii care au transformat Europa dintr-o denumire geografică (şi încă una incertă) într-o

noţiune politică au fost împăraţii creştini din sec. VII-XV.

Trei evenimente au precedat această schimbare:

- separarea Imperiului de Orient în anul 395;

- cucerirea Romei de către barbari (în anul 476), ceea ce a făcut caducă separarea Romei

de barbari;

- apariţia Islamului (622) care ameninţă creştinătatea; faţă de religia naţională a arabilor, a

apărut o identitate colectivă nouă; prima dată, un cronicar spaniol (Isidor cel Tânăr)

numeşte armata creştină "armata europenilor" în lupta cu arabii (sec. VIII).

MONDIALIZAREA CA EUROPENIZARE

Sistemul European s-a dezvoltat printr- o identitate spontană, favorizată de schimburile comerciale, mobilitatea transfrontalieră şi interdependenţa economică. A apărut astfel un sistem de propagare spre periferie, în special dinspre noul centru economic şi cultural (zona Rinului şi nordul Italiei), atât a inovaţiilor culturale (ex. stilul gotic) şi economice (ex. asolamentul trienal), cât şi a celor sociale (ex. vasalitatea) sau politice (statul medieval). Acest sistem de preluare rapidă a inovaţiilor a dus la constituirea spaţiului uman european, caracterizat prin interdependenţă, comunicare rapidă, productivitate şi dorinţă de expansiune.

INSTITUTIILE EUROPENE

Indiferent de denumirile succesive adoptate (Piaţa Comună, Europa celor nouă, Comunitarea Economică Europeană, Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană), construcţia europeană este un proces de uniune politică în curs de desfăşurare. Acest proces se realizează prin autolimitarea progresivă a suveranităţii naţionale a statelor membre în beneficiul unor instituţii comunitare. În acest fel, spre deosebire de abordarea interguvernamentală practicată de ONU, NATO sau Consiliul Europei, metoda comunitară a UE vizează integrarea politică şi economică prin administrarea în comun a instituţiilor comunitare.

În continuare, prezentăm pe larg instituţiile europene:

1. Consiliul European

A nu se confunda cu Consiliul Europei, fondat în 1949 şi din care fac parte în prezent 45 de ţări (sediul la Strasbourg). A nu se confunda, de asemenea, cu Consiliul Uniunii Europene (miniştrii reprezentanţi ai ţărilor membre). Consiliul European este reuniunea şefilor de state membre (faimoasele "fotografii de familie" cu şefii de stat ai Franţei, Germaniei şi Marii Britanii în centru). Consiliul European nu a fost prevăzut iniţial în Tratatul de constituire a Comunităţilor Europene. El s-a impus prin tradiţie, apoi a devenit o practică şi o necesitate consimţită deja în art. 4 al Tratatului de la M aastricht. De obicei, Consiliul European se întruneşte cel puţin o dată în cursul unei Preşedinţii (fiecare stat membru deţine prin rotaţie, pe o durată de 6 luni, preşedinţia UE), deci de două ori pe un (de obicei în iunie şi decembrie). Discuţiile sunt

informale ("fireside charts") şi nu sunt urmate de declaraţii sau documente oficiale. De aceea, deşi are un rol imens în orientarea politicilor EU şi în obţinerea consensului, Consiliul European nu este o instituţie interguvernamentală propriu-zisă. La sfârşitul fiecărei reuniuni, preşedintele (de regulă, reprezentantul ţării care deţine Preşedinţia pe o durată de 6 luni) trage concluzii care constituie importante orientări politice.

Prima reuniune a Consiliului European a avut loc în 1961. Abia în 1974, şefii de stat au decis să se întâlnească regulat, sub forma Consiliului European. Ei sunt de regulă însoţiţi de miniştrii de externe.