Proiect informatică - SC Cristand Construct

Cap. I Introducere

1.1 Salariul – Preţul muncii

Salariul reprezintă „expresia bănească a valorii forţei de muncă”, „preţul forţei de muncă”, „plata forţei de muncă”. Mai simplu, salariul este definit ca „plata, de regulă în formă bănească, a unei activităţi depuse”, „preţul muncii”, „plata muncii”.

Prin legea nr. 53/2003 – Codul Muncii se prevede:

„Art. 154 – (1) Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.

(2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.

Art. 155 – Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

Art. 156 – Salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorului.”

Din punct de vedere fiscal, salariul reprezintă:

Pentru angajatori (societate comercială, regie autonomă etc.), o cheltuială, ca orice altă cheltuială, impusă de necesitatea desfăşurării activităţii. Angajatorul, care face „plata muncii” sub formă de „salarii”, are obligaţia:

De a se înregistra pe cheltuieli cu salariile acordate, care reprezintă o „cheltuială cu salariile”, înregistrată în debitul contului 641 „Cheltuieli cu remuneraţiile personalului”, care este o cheltuială deductibilă la calcului profilului impozabil (adică admisă a sa scădea din veniturile impozabile în scopul determinării profitului impozabil);

De a se înregistra în evidenţa financiar-contabilă cu „salariile plătite”, respectiv cu „salariile şi alte drepturi cuvenite personalului”, în creditul contului 421 „Personal – remuneraţii acordate”, şi de a calcula şi reţine, prin stopaj la sursă, obligaţiile bugetare (contribuţia pentru şomaj, pensie, sănătate şi impozitul). Calculul şi reţinerea obligaţiilor datorate statului reprezintă o obligaţie a angajatorului (a celui care face plata salariilor) şi se face prin „stopaj la sursă”, care constă în faptul că nu se face plata salariilor până nu se „stopează”, până nu se calculează şi reţin sumele datorate statului;

Pentru salariat (angajat), un „venit obţinut prin muncă”, un venit acordat de angajator după ce s-au calculat şi reţinut de angajator toate obligaţiile de plată datorate statului.

Din punct de vedere strict fiscal, sensul şi conţinutul noţiunii de salariu se vor înţelege corect şi pe deplin numai dacă este privit ATÂT din punct de vedere al celui care îl acordă (al angajatorului, care este plătitorul de salarii), cât şi din punct de vedere al celui care îl primeşte (al salariatului, care este beneficiarul veniturilor din salarii).

SALARIATUL este o persoană încadrată cu contract individual de muncă, cu timp integral sau parţial de muncă, pe o perioadă nedeterminată sau determinată. Atât timp cât nu există un contract individual de muncă, nu se poate vorbi de salariat sau salariu.. calitatea de salariat se capătă numai şi numai prin încheierea unui contract individual de muncă, care generează întocmirea documentului „carte de muncă”, numită mai nou „carnet de muncă”.

De reţinut că unele activităţi se pot desfăşura şi pe bază de „contracte civile”, numite „convenţii civile”, încheiate în baza Codului Civil, care nu generează raporturi de muncă, care nu se cuprind în statul ,de salarii şi, ca urmare, (1) nu se supun contribuţiilor bugetare (pentru şomaj, pensii, sănătate) prevăzute pentru veniturile din salarii şi asimilate salariilor, (2) nu se impozitează pe baza baremului lunar de impunere, pe baza căruia se impun veniturile salariale şi asimilate salariilor, (3) nu se includ în venitul anual global impozabil.

Veniturile pe bază de „contracte civile”, încheiate în baza Codului Civil, se încadrează în Codul Fiscal (C.f.) la „venituri din alte surse” (art.83 C.f.), iar impozitul se calculează cu cota de 10% până la 31.12.2004 şi cota de 16% după 1.01.2005 (art. 85 C.f ).

CONTRACTUL reprezintă „Un acord încheiat între două sau mai multe persoane spre a asigura un rezultat din care fiecare urmăreşte un beneficiu” (Oxford. Dicţionar de politică, Editura Univeres Enciclopedic, Bucureşti, 2001).

Prin Codul Muncii (Lege nr. 53/2003) se prevede:

„Art. 10 – Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru el şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.

Art. 11 – Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă.

Art. 12 – (1) Contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.

(2) – Prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi pe durată determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.

Art. 14 – (1) În sensul prezentului cod, prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Art. 16 – (3) Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă îi conferă salariatului vechime în muncă.

Art. 35 – (1) Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul unor funcţii.

(3) Salariaţii care cumulează mai multe funcţii sunt obligaţi să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcţia pe care o consideră de bază.

Art. 82 – (1) Contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o durată mai mare de 18 luni.

Art. 101 – (1) Angajatorul poate încadra salariaţii cu program de lucru corespunzător unei fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe zi, prin contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale de muncă cu timp parţial.

(2) Contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă.

(3) Durata săptămânală de lucru a unui salariat angajat cu contract individual de muncă cu timp parţial este inferioară celei a unui salariat cu normă întreagă comparabil, fără a putea fi mai mică de 10 ore.

Art. 108 – timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă.

Art. 109 – (1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână.”

Desfăşurarea unor activităţi, pe cât de numeroase, pe atât de diversificate, se face pe baza unor contracte/convenţii civile, încheiate în baza Codului civil.

CONTRACTUL CIVIL este acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, constând, în general, în realizarea unui produs, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu. Contractul civil este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită executant/prestator, se obligă să realizeze un produs, să execute o lucrare, să presteze un serviciu pentru şi sub autoritatea unui beneficiar, persoană fizică sau juridică, în schimbul plăţii convenite.

Contractele civile nu sunt legate de timp, nu se încheie cu timp integral de lucru şi nici cu timp parţial de lucru, nu se încheie nici pe durată nedeterminată, nici pe durată determinată; ele au menirea de a produce efecte juridice constând în „a da”, „a face”, respectiv de realizare a unui bun, de executare a unei lucrări, de prestare a unui serviciu.

PERSOANA juridică poate încheia contracte civile nu în calitate de angajator, ci de beneficiar. Persoana fizică poate încheia contracte civile atât în calitate de beneficiar, cât şi de executant. ESTE INTERZISĂ, sub sancţiunea nulităţii absolute, încheierea atât a unui contract civil în scopul prestării unei munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale.