Protecția consumatorilor pe plan național și internațional

Protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană şi în România

I. Protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană

1.1 Scurt istoric

Încercând un scurt istoric, trebuie menţionat că toate comentariile legate de politica consumatoristă încep cu expresia formulată pentru prima oara de scoţianul Adam Smith, în secolul al XVIII-lea aceea că unicul scop final al produsului este consumul, producătorul fiind subordonat în toate cerinţele consumatorilor. Intr-o formulare modernă, se poate spune că scopul activităţii economice este de a aloca resurse, cât mai eficient posibil, pentru a satisface nevoile consumatorilor. O asemenea acţiune conduce direct la ideea de suveranitate a consumatorilor, în ultima instanţă, persoana indicată a decide alocarea resurselor fiind consumatorul însuşi, ideea în cauză având suport politic, moral, logic şi, nu în ultimă instanţă, economic. De altfel, în literatura de specialitate, se afirma că, aşa cum în politică democraţia constă în asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie, o asemenea democraţie înseamnă asigurarea drepturilor consumatorilor, posibilitatea acestora de a alege.

Conceptul privind „drepturile consumatorilor” îşi are originea, aşa cum se menţiona întru-un capitol precedent, în „Carta drepturilor consumatorilor” definită de fostul preşedinte al S.U.A. J.F.Kennedy – în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Deşi Carta nu a mai fost definitivată (în acelaşi an, preşedintele Kennedy a fost asasinat), ea rămâne importantă prin conturarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor (dreptul de a alege liber, dreptul la informaţie, dreptul la petiţie şi ascultare, dreptul la protecţie), dar mai ales prin faptul că ea a servit drept model de referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor ce au apărut în deceniile şapte şi opt în S.U.A. şi în alte ţări din continentul american (Canada, Mexic), cât şi în Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia).

În ultimele decenii, problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei teoriei şi practicii economice şi juridice din întreaga lume.Asemenea probleme, tot mai complexe, prin conţinut şi mai ales prin soluţiile reclamate, fac ca teoria protecţiei consumatorilor să fie tot mai mult studiată la nivelul diverselor comunităţi internaţionale şi mondiale, guvernamentale şi neguvernamentale, colaborat cu stabilirea măsurilor necesare pentru crearea cadrului necesar şi adecvat, legislativ şi instituţional, asigurării unei protecţii reale a consumatorilor.

În discursul pe care J:F:Kennedy l-a ţinut a enunţat cele 4 drepturi fundamentale :

1. dreptul de a fi protejat – de a fi sigur că produsele nu sunt nocive, nu prezintă risc.

2. dreptul de a fi informat – inclusiv asupra publicităţii, etichetării sau practicilor frauduloase ori înselătoare, de a avea toţi parametrii necesari luării deciziilor de cumpărare.

3. dreptul de a alege – consumatorul are dreptul de a alege între o varietate de produse sau servicii, la preţuri stabilite prin concurenţă.

4. dreptul de a se face auzit – dreptul la petiţie şi la întelegere. Posibilitatea de a-şi exprima nemulţumirile faţă de produsele sau servicii şi faţă de condiţiile de cumpărare ale acestora.

Se poate afirma că normele actuale de protecţie a consumatorilor, valabili în Uniunea Europeană, sunt printre cele mai avansate din lume. Situţia actuală din domeniul protecţiei consumatorilor este însă rezultatul unei evoluţii în timp (mai ales după 1993), paralelă cu evoluţia generală a Comunităţii Europene.

Momente importante în această evoluţie sunt:

-1957, tratatul de la Roma

-1972, Paris, întâlnirea europeană de vârf

-1993, Tratatul de la Maastricht

-1997, Tratatul de la Amsterdam

1.2 Domeniile reglementate în Uniunea Europeană

Domenii mai importante reglementate în Uniunea Europeană au fost :

a) Calitatea şi siguranţa produselor

Produsul sigur este definit ca fiind „produsul care nu prezintă nici un risc în condiţiile de utilizare normală sau care nu prezintă decât riscuri extrem de reduse comparabile cu utilizarea normală a produsului”.

b) Produsele alimentare. În esenţă, să nu prezinte pericole pentru sănătate şi să aibă toate informaţiile despre conţinut scrise pe etichetă.

c) Protecţia copiilor.

d) Jucăriile. Să nu pună în pericol siguranţa consumatorilor, în condiţiile în care sunt utilizate conform destinaţiei lor sau într-unmod previzibil.

e) Cosmeticele. Să nu pună în pericol siguranţa consumatorilor, daca sunt folosite în condiţii normale şi previzibile.

f) Produsele farmaceutice. Trebuie autorizate de autorităţile naţionale. Există controale asupra calitaţii şi a siguranţei acestora.

Majoritatea directivelor privind protecţia consumatorului cuprind reguli minime de protecţie, astfel că statele membre au dreptul ca în legislaţiile naţionale să includă reguli mai stricte.

1.3 Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor

Comunitatea mondială, prin cel mai înalt forum al său – Organizaţia Naţiunilor Unite, a considerat necesar să pună în discuţia structurilor sale problematica pe care o presupune protecţia consumatorilor, adoptându-se, prin Rezoluţia nr.39/248, în 8 aprilie 1985, „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor”. Potrivit acestui important document „guvernele tuturor ţărilor trebuie să dezvolte, să întărească şi să menţină o politică puternică de protecţie a consumatorilor, tinând cont de principiile directoare declarate”. Forma finală a documentului în cauză este rezultatul unor ample studii, consultări şi colaborari ale diferitelor organisme ale Organizaţiei Naţiunilor Unite cu o multitudine de instituţii naţionale, după studierea legislaţiilor elaborate de acestea în domeniul protecţiei consumatorilor şi după discuţii şi negocieri cu numeroase guverne şi ulterior în cadrul Adunărilor Generale din anii 1980 şi 1985.

Principiile directoare adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite sunt menite să asigure guvernelor tuturor ţărilor un cadru care să poată fi folosit în colaborarea şi consolidarea politicii şi legislaţiei pentru protecţia consumatorilor.

Privite dintr-un asemenea unghi de vedere, principalele obiective asupra cărora este necesar să se concentreze fiecare ţară, prin organismele sale guvernamentale şi neguvernamentale, trebuie să urmărească, în principal, următoarele aspecte :