Provocări noi pentru sistemul comercial internațional

O trecere în revistă a principalelor tendinţe care s-au conturat şi consolidat în procesul dezvoltării economice internaţionale, în cei aproape şaizeci de ani care au trecut de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, oferă un scenariu în care se observă că multilateralismul nu a evoluat uniform, ci pe o cale sinuoasă care a avut ca rezultat progrese substanţiale ori parţiale în anumite domenii, paralel cu nivele diferite de acumulare sau de deteriorare, asociate cu probleme noi sau mai vechi a căror permanenţă sau adâncire ocupă un loc important în dezbaterile referitoare la comerţul internaţional.

Pe masura ce anumite sfere de protectie isi ingusteaza sfera de manifestare, isi fac tot mai mult loc ingrijorarile legate de potentialul impact protectionist al altor politici si practice care nu vizeaza exclusive –si nici macar prioritar- circulatia transfrontaliera a bunurilor.

Aceste bariere al caror impact este si mai dificil de cuantificat decat cel al barierelor netarifare traditionale, pot fi denumite “calitative”, in masura in care ele “tind sa constranga comportamentele firmelor exportatoare straine, disuandu-le de la intrarea pe piata”.

O asemenea evolutie ridica o foarte importanta problemade principiu: unde trebuie trasata linia de demarcatie intre politicile si practicile interne “legitime” si cele al caror impact asupra fluxurilor comerciale internationale justifica ingrijorarea si –in ultima instanta- interventia acestor parteneri. Delimitarea acestor situatii este practice imposibila. O solutionare a aceste problem ear putea-o reprezenta distingerea cazurilor in care politicile interne impugn o povara mai mare producatorilor externi decat celor autohtoni.

Asa cum arata Robert Reich “o politica guvernamentala care este absolute neutral la prima vedere poate avea efectul de a favoriza producatorii interni, in virtutea unor attribute care le sunt specifice, sunt in masura sa indeplineasca cerintelew la un cost mai redus decat producatorii externi.”

Bhagwati da un exemplu caricatural al aberatiilor la care se poate ajunge prin utilizarea unor astfel de rationamente: “avantajul comparative al Bangladeshului in productia de textile, datorat nivelului extreme de scazut al salariilor, poate fi pus pe seama unei politici inadecvate de control al sporului demographic.”

Remarca retorica a unui analist Malaysian este cat se poate de sugestiva in aceasta privinta: “trebuie sa punem in discutie clima sau ambuteiajele din circulatie…si astfel lucrurile pot continua la infinit”.

Totusi, disparitia acestor linii de demarcatie, ofera un avantaj promotorilor intereselor protectioniste, chiar daca obiectivele urmarite sunt perfect inocente si laudabile.

In fond, dupa cum remarca Richard Cooper, daca se pot critica standardele de mediu din Ciudad de Mexico din perspective intolerantei fata de poluare a locuitorilor din Los Angeles, ar putea fi “ajustate” si

preturile pietei imobiliare din metropola californiana in functie de cele (mult mai mari) prevalente la Tokya.

Trebuie admis insa ca articolul XXXV al GATT, care permite oricarei parti contractante sa nu consimta la aplicarea disciplinelor Acordului General fata de o alta parte contractanta (din ratiuni care ii sunt proprii), stabileste un principiu a carui aplicare poate fi extinsa. Dupa cum arata Dani Rodrik, nici o natiune nu poate fi obligate sa mentina comertul liber cu o alta tara sau cu un produs daca –facand acest lucru- s-ar incalca un standard etic larg impartasit sau o preferinta sociala larg raspandita. Or, problemele care tin de degradarea mediului sau de exploatarea salariatilor sunt, prin excelenta, generatoare de asemenea reactii subiective la nivelul unei parti importante a populatiei.