Raportul dintre Valoarea Justă și Costul Istoric

Definitie: Evaluarea economica si financiara = complex de tehnici, procedee si metode bazate pe multidisciplinaritate prin care un bun, o grupare de bunuri, un activ economic, un element tangibil sau intangibil sau o întreprindere în ansamblul sau sunt aduse din punct de vedere valoric la nivelul pietei si prin care se asigura comparabilitatea cu valoarea de piata.

Obiectivul final al evaluarii economice si financiare îl constituie determinarea valorii de piata a unui bun, a unei întreprinderi si nu poate fi atins decât pe baza de expertiza si diagnostic. Evaluarea economica si financiara acorda prioritate aspectelor calitative si se sprijina pe valoarea de utilitate a bunului sau serviciului, respectiv pe valoarea actualizata a tuturor intrarilor nete de fonduri care se obtin prin folosirea sau exploatarea bunului sau serviciului.

De foarte multe ori se creeaza confuzie între doua categorii economice: valoare si pret. Între valoare si pret exista deosebiri din urmatoarele puncte de vedere:

- Pretul reprezinta expresia baneasca a unei valori a bunului, pe când valoarea se refera la calitati fizice, intelectuale, morale ale cuiva sau însusiri fizice, materiale ale unui bun sau serviciu.

- Pretul este unic, pe când valorile sunt multiple, iar evaluatorului i se recomanda sa nu se opreasca la o singura valoare, ci la un evantai de valori.

- Pretul este o marime concreta, tangibila, pe când valoarea este o marime conventionala.

- Pretul reprezinta rezultatul artei de a negocia, aparând pe piata ca punct de întâlnire între cumparatori si vânzatori avizati, competenti si independenti; valoarea reprezinta rezultatul artei de a evalua; pusa la dispozitia negociatorilor poate sa nu se concretizeze în pret.

Valoarea justa este o estimare rationala si impartiala a valorii de piata potentiale a unui bun, serviciu sau activ/pasiv, luând în calcul factori ca:

- raritatea relativa a bunului în cauza

- utilitatea perceputa (bazata pe nevoile personale ale cumparatorului)

- riscul potential / caracteristicile veniturilor generate de detinerea bunului

- costul de înlocuire (cu ce costuri se poate înlocui bunul cu unul identic sau similar)

- costurile de productie / distributie a bunului.

Exista doua “scoli de gândire” cu privire la relatia dintre valoarea justa si valoarea de piata:

- una are la baza ipoteza pietei eficiente (efficient market hypothesis), care pretinde ca pe o piata organizata, suficient de transparenta, pretul este aproape întotdeauna egal sau foarte apropiat de valoarea justa, deoarece investitorii reactioneaza rapid pentru a încorpora noile informatii în pretul activelor

- cealalta se bazeaza pe finantele comportamentale (behavioral finance), care afirma ca pretul de piata se abate de multe ori de la valoarea justa, din cauza a numeroase si diverse înclinatii cognitive si emotionale ale indivizilor (indivizii iau de multe ori decizii pe baza unor reguli aproximative si nu neaparat bazate pe o analiza strict rationala; de multe ori, modul în care o problema sau o decizie/solutie este prezentata persoanei de decizie influenteaza actiunile acesteia; pietele – dupa cum se stie – nu sunt 100% eficiente: exista sub/supra evaluari, anomalii, deficiente de informare).

Într-o acceptiune mai generala, a evalua înseamna a atribui o valoare unui bun, unui serviciu sau unei întreprinderi. Aceasta atribuire de valoare poate fi facuta de o maniera conventionala stabilindu-se criterii si metode de estimare unitare pentru un element supus evaluarii.

Aducerea costului istoric la timpul prezent

Contabilitatea în costuri istorice este orientata spre trecut, pe care îl descrie prin distinctia flux – stoc: Cont de profit si pierdere - Bilant. Perspectiva continuitatii activitatii întreprinderii nu ar trebui sa orienteze întreprinderea spre viitor (chiar si în materie de evaluare), în loc de a o cantona exclusiv în trecut? În ultima vreme a devenit tot mai actuala ideea de a contabiliza anumite elemente la valoarea estimata a fluxurilor viitoare de trezorerie pe care acestea le pot aduce întreprinderii.

Într-adevar, a evalua în costuri istorice înseamna a conserva structurile bilantiere la valoarea lor de intrare, care sunt în fapt valori istorice. O asemenea evaluare este bazata pe ipoteza unitatii monetare stabile si pe nominalismul monetar; si, totusi, parametrii economici nu înceteaza sa evolueze: puterea de cumparare, rata dobânzii, profitabilitatea etc. Alegerea unei unitati monetare ca unitate de masura creeaza un limbaj omogen, însa nu poate tine cont de toate evenimentele sau informatiile (mai ales de cele calitative). Costul istoric prezinta fata de celelalte baze de evaluare o serie de avantaje, dar si limite; dar nici avantajele si nici limitele nu trebuie absolutizate.

O evaluare în costuri istorice are garantia fiabilitatii: acestea pot fi verificate si sunt considerate obiective. O asemenea afirmatie este contraargumentata de urmatoarele :

- Nu toate activele sunt cumparate;

- Costul de achizitie implica o alegere în privinta modului de prelucrare a cheltuielilor accesorii, decuparea activitatii în exercitii implica recuperarea valorica în timp a unor bunuri (amortizare).

- Conceptele de cheltuiala, venit si rezultat, prin esenta lor, sunt subiective. Contabilitatea nu trebuie sa se limiteze la a furniza doar informatii retrospective cu privire la pozitia financiara si la performantele întreprinderii; ea trebuie sa permita formularea de anticipari (previziuni) despre devenirea însasi a întreprinderii.

Într-o perioada de stabilitate, caracterizata prin repetitivitate si absenta incertitudinii, unde viitorul este continut în prezent, si, deci, este previzibil, cel putin din punct de vedere teoretic, inexistenta informatiei previzionale nu poate fi resimtita ca o carenta grava; informatia contabila poate fi judecata ca având un caracter predictiv satisfacator si centrarea contabilitatii spre trecut nu poate fi considerata un inconvenient, deoarece aceasta determina viitorul.