Răspunderea Contravențională

Capitolul I

Noţiuni teoretice

1. Contravenţia- răspundrerea contravenţională

De la debutul instituţiei contravenţiei si pâna în prezent, reglementările în materie contravenţională au fost constante în menţinerea ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de lege.

Elementul supus structurării, creând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale, ca formă de raspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional. Din acest punct de vedere, materia contravenţională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul penal, în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Această translaţie, deşi a menţinut unele apropieri şi similitudini cu instituţii apartinând dreptului penal , a impus definirea, din punctul de vedere al ramurii de drept aparţinătoare – dreptul administrativ - a conceptului de contravenţie şi a răspunderii contravenţionale. Întreprindere nelipsită de dificultăţi datorită specificităţii răspunderii administrative asimilatoare cât şi a posibilelor identităţi cu abaterea administrativă.

Ilicitul contravenţional a fost consacrat legislativ în Codul Penal român din 1865, care diviza ilicitul penal în trei categorii: crime, delicte şi contravenţii, având drept criteriu de distincţie între acestea sancţiunea aplicată.

Regimul juridic al contravenţiilor se circumscria următoarelor reguli:

• contravenţiile erau, în principiu, fapte neintenţionate, indiferent de actul normativ care le consacra;

• subiecte ale contravenţiei erau numai persoanele fizice;

• contravenţiilor li se aplicau circumstanţele atenuante, cauze de exonerare de răspundere, recidivă;

• tentativa şi complicitatea la săvârşirea contravenţiilor nu se pedepseau;

• ca sistem sancţionator, pedepsele constând în amendă şi închisoare;

• se putea lua măsura confiscării, după regulile stabilite de cod;

• amenda se pronunţa singură sau însoţită de închisoarea poliţieneasca, iar în caz de insolvabilitate a condamnatului amenda se putea înlocui cu închisoare stabilită ca durată de judecatorie;

• există posibilitatea stabilirii contravenţiilor prin legi ale organelor administrative, acestora revenindu-le un rol însemnat în constatarea, sancţionarea şi executarea contravenţiilor.

Codul Penal român din 1936 defineşte contravenţia în articolul 579, respectiv 580 şi aduce ca noutate în reglementarea sancţionării contravenţionale instituirea răspunderii în situaţia săvârşirii contravenţiei în baza raportului de prepusenie sau, în cazul în care subiectul contravenţional se găsea sub îngrijirea altei persoane, prin articolul 581 .

Sistemul instituit prin Codul Penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost dezincriminat prin Decretul 184/1954, decret care a abrogat dispoziţiile din Codul Penal şi din legile speciale privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii . Acesta a fost momentul legislativ care a marcat trecerea contravenţiei din sfera faptelor penale în domeniul abaterilor de natură administrativa, cu regimul juridic sancţionator administrativ.

În fundamentarea conceptului de contravenţie, nici legiuitorul din 1954 nu a găsit un alt criteriu de delimitare a contravenţiei de infracţiune decât criteriul cantitativ (grad mai redus de pericol social), adăugând însă şi un al doilea criteriu, cel al sancţiunilor specific administrative:

• avertismentul;

• amenda contravenţională, care îşi păstra natura juridică administrativă, neputând fi transformată în munca corecţională în libertate sau într-o pedeapsă privativă de libertate, instituţie aparţinând dreptului penal.

În prezent sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor , care a abrogat Legea nr. 32/1968. Desigur, actuala reglementare conţine elemente de noutate, dar cel mai important aspect îl reprezintă punerea de acord a prevederilor sale cu principiile Constituţiei din 1991.

Prin Legea de aprobare nr. 180/2002 , Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 i s-au adus anumite modificări şi completări care îmbunătăţesc unele din textele iniţiale. În art. 1 teza I-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se stipulează că legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.

Trebuie subliniat că nu numai în legislaţia românească contravenţiile au fost scoase de sub incidenţa legii penale, ci şi în legislaţiile altor ţări: Germania, Cehia, Slovacia.

Curtea Constituţională din ţara noastră a arătat că „în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni”.

Ca formă a conduitei ilicite, contravenţia este definită în articolul 1 al Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor care prevedea: ”contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau alte acte normative ale organelor arătate in legea de faţă”.

Trebuie să observăm că această definiţie nu permite o concluzie clară asupra faptului dacă legiuitorul a voit sau nu să înţeleagă prin noţiunea de contravenţie întreaga sfera a abaterilor administrative sau dacă, în cadru larg al acestei sfere, el a separat un domeniu limitat de fapte pe care le-a denumit tocmai pentru a le distinge de celelalte.

Contravenţia reperezintă o abatere de la normele dreptului administrativ. În raport cu infracţiunea, ea are un grad de pericol mai redus. De regulă, contravenţiile sunt descrise în mod concret, fiecare în parte, în toate elementele lor de către norma juridică ce le sancţionează. În general, contravenţiile pot fi săvârşite numai de către persoanele fizice. Cu toate acestea, pot exista contravenţii care să fie săvârşite de persoanele juridice, dar acest lucru numai dacă este prevăzut expres într-o lege sau decret.