Recenzie - Ce le-a făcut statul banilor noștri de Murray Newton Rothbard

I. Banii într-o societate liberă

Un schimb reprezintă un acord între doua persoane de a-şi transfera bunuri sau servicii aparţinând unuia dintre ei contra bunurilor şi serviciilor celuilalt, din care amândoi câştigă. De la Aristotel şi până la Marx, oamenii considerau în mod greşit că un schimb reprezintă o egalitate de valoare, însă, în realitate, fiecare participant aprecia cele doua produse în ordine diferită.

În cazul schimbului direct sau barter nu se poate realiza nici un transfer de bunuri şi servicii. De exemplu, persoana X are un plug şi vrea să-l schimbe pe ouă, pâine şi un costum. Nu va putea să taie plugul şi să dea o parte fermierului şi cealaltă parte croitorului pentru a-şi satisface nevoile.

În condiţiile unui schimb indirect, persoana îşi vinde bunul nu pe un produs care să-i satisfacă în mod direct o nevoie, ci pe un alt bun care poate fi vândut, la rândul său, pe alt bun dorit. De exemplu, persoana X îşi va vinde plugul în schimbul untului care-l va schimba apoi pe ouă, pâine, haine.

Avantajele care fac ca o marfă să fie mai vandabilă sunt: unele bunuri sunt mai cerute decât altele, unele sunt mai uşor divizibile în unităţi mai mici fără a-şi pierde din valoare, altele se păstrează mai uşor pe perioade lungi de timp, iar altele pot fi transportate fără dificultăţi pe distanţe mari.

Banii sunt o marfă, adică ei nu reprezintă un simplu simbol fără nici o valoare, „creanţă asupra societăţii”, cu sunt folosiţi ca mijloc de schimb. Fără apariţia banilor nu s-ar fi putut realiza un progres al economiei dincolo de nivelul primitiv. Oamenii pot acum să compare valoarea de piaţă a unui bun cu aceea a altui bun. Tranzacţiile bunurilor se fac în unităţi precum tona, pfundu, uncia, dramul, gramul.

În ultimle secole, Aurul şi Argintul au fost divizate în monezi metalice (coins) pentru tranzacţii de valoare mai mică şi în lingouri pentru tranzacţii de valoare mai mare. Alte cantităţi de Aur sunt transformate in bijuterii.

Banii sunt folosiţi ca mijloc de schimb pentru a putea permite bunurilor şi serviciilor să circule de la o persoana la alta, iar aceste schimburi sunt exprimate în preţuri băneşti. Preţul banilor reprezintă „puterea de cumpărare” a unităţii monetare. Astfel, dacă avem sporirea unei oferte de bani, preţul va scădea, iar la o creştere a cererii de bani, preţul va creşte.

Banii sunt utili nu numai ca mijloc de schimb, ci sunt utili şi atunci când sunt păstraţi pentru realizarea unor tranzacţii viitoare, şi astfel proprietarul va putea realiza schimburi în orice moment, acum sau pe viitor.

Aurul şi Argintul circulă pe piaţă ca şi monede. Aurul având o valoare mai mare decât Argintul poate fi folosit pentru tranzacţii mai importante, iar Argintul pentru tranzacţii mai mici. Cererile şi ofertele relative dintre cele două metale vor determina cursul de schimb dintre ele, care va fluctua. Piaţa poate alege ca unică monedă Aur, Argint, sau probabil ambele metale la cursuri de schimb ce variază. Presupunem că piaţa liberă a ales Aurul. Piaţa liberă pentru a satisface nevoile societăţii, utilizează serviciile de depozitare ale unor firme pentru depozitarea Aurului a miilor de proprietari, în schimbul căruia proprietarii primesc o chitanţă de depozit prin care îşi dă dreptul de a-şi cere în orice moment bunurile. Aceste firme de depozitare obţin un profit, de pe urma preţurilor impuse pentru serviciile de depozitare oferite. Cu timpul chitanţele de depozit au fost înlocuite cu bancnotele. Pentru a se realiza diferite tranzacţii între doua persoane, de exemplu, persoana X dă ordin băncii să transfere o sumă de bani persoanei Y, se foloseşte un ordin scris numit cec.

Băncile nu împrumută direct Aurul, ci emit chitanţele neacoperite sau „pseudo-chitanţe”, adică certificate de depozit pentru o cantitate de Aur care nu este şi nu poate fi acolo. Acestea sunt apoi date cu credit cu un profit. Emiterea acestor pseudo-chitanţe este un exemplu de inflaţie.

II. Moneda şi amestecul guvernamental

Guvernele nu obţin veniturile din plăţile pentru serviciile pe care le furnizează, acestea se confruntă c-o problemă economică diferită de ceilalţi. Într-o economie de barter, funcţionarii guvernamentali pot realiza deposedarea de resurse punând stăpânire pe bunuri în natură, iar într-o economie monetară aceştia realizează deposedarea prin impozitare (ei îşi însuşesc active monetare, şi folosesc aceşti bani pentru a achiziţiona bunuri şi serivicii).

Guvernul a întreprins atunci când Aurul şi Argintul erau în circulaţie, baterea de monedă pentru a controla oferta de monedă bătută. Monetăria putea să bată monedă fără nici o taxă sau să perceapă un preţ ridicat. Baterea gratuită încuraja producerea de monezi din lingouri şi-l obliga pe cetăţean să plătească pentru serviciile pe care monetăriile le furnizau altora. În loc să folosească Aur sau Argint sub denumirea de dramuri (grains) sau grame, fiecare stat utiliza propriile denumiri naţionale (dolari, mărci, franci) care au dus la apariţia instrumentului de căpătâi al falsificării guvernamentale a monedei: reducerea confiscatorie.

Reducerea confiscatorie era metoda prin care statul falsifica monezile de la a căror producere îndepărtase firmele private, pentru a proteja etalonul bănesc. Profiturile reducerii confiscatorii erau pretinse drept „senioraj” de către conducători.

Conform „legii lui Gresham” o monedă artificial supraevaluată tinde să scoată din circulaţie moneda artificial subevaluată.