Recenzie - Economia de piață

Prima parte a cărţii „Economia de piaţă: fundamentele instituţionale ale prosperităţii”, şi anume „Economia de piaţă: fundamente teoretice”, susţine ideea de capitalism, şi implicit, de dreptul la proprietate privată, în cadrul căruia principiile naturale care au dus de-a lungul timpului la prosperitate economică trebuie să-şi urmeze cursul firesc : diviziunea socială a muncii, libertatea şi legea dreptului de proprietate, cooperarea socială şi concurenţa în cadrul procesului de piaţă.

În cadrul societăţii ( denumită „cooperare socială”), marele mijloc prin care oamenii îşi desăvârşesc scopurile, aceştia sunt receptivi la un set de reguli ce structurează şi ghidează comportamentul uman ( instituţiile). Acestea din urmă au luat fiinţă fără o voinţă comună îndreptată spre crearea lor, ci ca rezultat al interacţiunilor sociale. Instituţiile sunt cele care reprezintă trăsătura primară a civilizaţiei umane şi sursa procesului de cooperare socială şi a societăţii. A nu se face confuzie între instituţie şi organizaţie : „instituţiile sunt regulile, iar organizaţiile sunt jucătorii”, astfel setul de reguli juste, stabile şi credibile ( instituţiile) oferă indivizilor ( organizaţiile) stimulentele de a exploata oportunităţile de câştig disponibile. De aceea capitalismul apare ca aranjament instituţional just: el se bazează pe cooperare socială şi nu pe forţă şi constrângere. Se face o paralelă între capitalism şi sisteme politice: în capitalism puterea aparţine proprietarilor, iar în democraţie, puterea este noneconomică, ea fiind politică şi aparţinând non-proprietarilor.

Există două tipuri de cooperare socială: cea în cadrul căruia resursele sunt puse la comun în vederea obţinerii unui scop comun ( familiile ) şi cea în care oamenii caută să realizeze scopuri diferite, dar au nevoie unii de serviciile celorlalţi pentru a-şi realiza propriile scopuri (piaţa).

Fundamentul economiei de piaţă este însăşi axioma care stă la baza creării ştiinţei economice: existenţa acţiunii umane conştiente şi individuale. Elementul definitoriu al economiei de piaţă este schimbul. Economia de piţă funcţionează după anumite principii: obiectul schimbului nu sunt bunurile propriu-zise, ci dreptul de proprietate asupra lor; orice schimb este voluntar; schimbul voluntar este reciproc avantajos prin dorinţa fiecăruia de a obţine o mai bună satisfacţie prin participarea la el; drepturile de proprietate trebuie să respecte principiile etice şi nu trebuie să se confunde dreptul de proprietate cu valoarea monetară. Valoarea bunurilor nu poate fi măsurată, întrucât aceasta este eminamente subiectivă. Schimbul îşi are temeiul pe această axiomă: fiecare participant evaluează bunul celuilalt la un grad mai mare decât pe al lui. Moneda nu îndeplineşte funcţia de etalon al valorii. Preţurile nu sunt măsurate, ci exprimate în bani.

Fundamentele proprietăţii sunt formulate aprioric (înainte de orice experienţă), prin urmare ele nu trebui demonstrate întrucât sunt inatacabile logic. Principiul care stă la baza formării proprietăţii izvorăşte din însăşi natura umană. El apare ca o continuare firească a proprietăţii fiecărui individ de a hotărî cu privire la propria-i persoană. Iar această „proprietate” nu poate fi separată de nicio persoană, ea se naşte odata cu persoana. Mai mult decât atât, ea este singura-i stăpână pe propriile-i decizii, deci libertatea unei persoane de a adopta idei, de a-şi alege scopurile este inviolabilă şi inalienabilă. În societate, noţiunile de proprietate şi libertate capătă sens: fiecare persoană are dreptul la propriile-i alegeri asupra întrebuinţării propriului corp, atâta timp cât nu încalcă drepturile de proprietate ale celorlalţi. Libertatea înseamnă respectarea proprietăţii, iar doar prin iniţierea forţei pot fi încălcate drepturile unui individ. Drepturile de proprietate se caracterizează prin 2 atribute: exclusivitate şi transferabilitate.

Creşterea bunăstării individuale şi progresul economic presupun drepturi de proprietate bine definite. Caracterul exclusiv al proprietăţii private îi încurajează pe oameni să administreze chibzuit resursele pe care le deţin, să-şi dezolte proprietatea prin alocarea acestora în utilizări productive. Dimpotrivă, o resursă la care toată lumea are acces liber, este o resursă faţă de care nimeni nu are interes s-o întreţină sau reînnoiască. Orice individ va fi tentat să-şi maximizeze consumul actual de resurse publice, de vreme ce acestea vor ajunge oricum în mâinile celorlalţi, de aceea bunurile comune sunt condamnate să fie supraexploatate, şi astfel rapid epuizate („tragedia bunurilor comune”). Oamenii prezintă un interes tot mai mic faţă de ceea ce deţin în comun, fiindcă nu sunt proprietarii bunurilor respective.

Ludwig von Mises a analizat în paralel sistemul proprietăţii de stat şi cel al proprietăţii private. Acesta a denumit activitatea antreprenorială desfăşurată de proprietarii de resurse cu scopul obţinerii de profit „managemet pentru profit”, iar conducerea sectorului public sub numele de „management birocratic”. Pentru că nu este spus constrângerilor evaluării în funcţie de profit şi pierdere, managerul birocratic nu este interesat de eficienţa activităţii desfăşurate, adică de gradul în care nevoile sunt sau nu satisfăcute. Ingeniozitatea şi libertatea omului de a-şi materializa interesele i-au adus astăzi abundenţa de care se bucură. Nivelul de trai şi speranţa de viaţă au crescut vertiginos în economiile capitaliste. Astfel, rezerva infinită de materie şi energie pe care ne-o oferă natura este transformată de oameni, graţie spiritului lor inovator în bunuri economice. Nu se poate spune că omul consumă abuziv resursele (de exemplu, petrolul), întrucât singura resursă cu adevărat epuizabilă este timpul. Fie că este vorba despre compararea plajelor private cu cele publice, sau parcurile private cu cele ale nimănui, diferenţele calitative ies uşor în evidenţă. Numai aflate în proprietate, resursele sunt evaluate la adevărata lor valoare.

Alocarea resurselor în societate reprezintă o problemă economică prin excelenţă. Piaţa, ca formă de cooperare între indivizi, reprezintă soluţia implicită în majoritatea ilustrărilor de raţionament economic. Piaţa este forma generală de distribuire a resurselor: într-o societate complexă, compusă dintr-un număr mare de persoane care colaborează între ele, pentru ca orice altă formă de distribuire a resurselor să fie funcţională, aceasta trebuie să aibe ca suport piaţa. Alocarea resurselor de către utilizatori, şi nu de către proprietari va avea mereu loc în mod ineficient, întrucât între utilizatori vor apărea mereu conflicte, de aceea soluţia pentru rezolvarea unei asemea probleme o constituie dreptul de proprietate.

În socialism, aşa cum nu există profituri sau pierderi, nu există nici întreprinzatori sau activitate antreprenorială. În schimb, în economia de piaţă rolul central apare întreprinzătorului. Întreprinzătorul este proprietarul de capital care, motivat de obţinerea unui profit, investeşte şi îşi asumă riscurile aferente unui asemenea proces. El acţionează în condiţiile pieţei şi este supus rigorilor procesului pieţei, unul dinamic, dominat mereu de competiţie şi supus permanent ajustărilor. Întreprinzătorul este persoana care stabileşte modul de utilizare al factorilor de producţie şi a cărui activitate reprezintă o parte integrantă a pieţei ce poate fi analizată numai din acest punct de vedere. Cum economia socialistă cunoaşte un singur agent economic, statul, al cărui reprezentant, birocratul guvernamental, nu depinde de consumator din punct de vedere financiar, nu are niciun stimulent să facă din satisfacerea nevoilor consumatorului unul din obiectivele principale ale activităţii sale. Prin urmare, mecanismul profitului şi al falimentului nu funcţionează în socialism, de aceea este imposibil a se asocia economia socialistă cu antreprenoriatul. Aceste mecanisme sunt posibile numai în economia de piaţă.