Recenzie - John Maynard Keynes, teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor

John Maynard Keynes (1883 – 1946) e o personalitate complexă a secolului 20, cunoscut pentru revoluționarea științei și practicii economice prin regândirea rolului guvernului în societate, repectiv pentru folosirea de măsuri fiscale și monetare pentru temperarea efectelor adverse ale recesiunilor, crizelor și boom-urilor economice. Este considerat de mulți economiști ca unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei moderne. Ideile sale sunt fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene. Dincolo de importanța sa în sfera economică, ca profesor la Cambridge și autor, John Maynard Keynes s-a implicat în politică direct, susținând Partidul Liberal din Marea Britanie în perioada interbelică, dar a fost și funcționar public în cadrul Trezoreriei de-a lungul anilor 1914-1918 și 1940-1946. A fost, de asemenea un om de afaceri de succes reușind să își construiască o avere personală substanțială.

John Maynard Keynes s-a numărat printre intelectualii și artiștii care au format Grupul Bloomsbury – cu o influență majoră pentru cultura interbelică – alături de scriitorii Virginia Woolf sau E.M. Forster, de pictorul Duncan Grant sau criticul Lytton Strachey. A fost un pasionat colecționar de cărți, cum ar fi multe dintre lucrările lui Issac Newton.

În Newsweek la întrebarea „și totuși, cine e tipul acesta, Keynes?” se făcea recomandarea de a se reține faptul că J.M. Keynes credea că un stat cu rol important în economie e un stat bun și că guvernul, nu sectorul privat ar trebui să determine politica economică; de asemenea se sublinia faptul că susținea că politicile fiscale contraciclice sunt bune, respectiv că e corect ca atunci când economia încetinește, să scazi dobânzile și să crești cheltuielile publice(așa cum face acum administrația Obama) și totodată credea că piețele dau greș atunci când sunt lăsate să acționeze exclusiv după propriile lor reguli (a constatat acest lucru pe propria piele, întrucât și-a pierdut o avere în crahul bursier din 1929).

În anul 1911, la vârsta de 28 de ani a devenit editor la Economic Journal, iar doi ani mai târziu va fi numit și secretar, deținând aceste funcții, fără întrerupere, până aproape de sfârșitul vieții și purtând responsabilitatea articolelor ce apăreau în această publicație.

Cu două luni înainte de moartea sa, la sărbătoarea Paștelui din anul 1946, John Maynard Keynes a fost ales președinte al Societății Economice Regale, după ce predase funcțiile de editor și de secretar. În dubla sa calitate de editor și secretar a jucat un rol major în definirea politicilor Societății Economice Regale.

La moartea lui Keynes, în anul 1946, Societatea Economică Regală l-a comemorat, publicându-i o colecție a operelor sale.

Scrierile lui Keynes pot fi încadrate în cinci categorii majore. În prima categorie intră cărțile pe care le-a scris și le-a publicat ca atare. În cea de-a doua categorie se încadrează articole și pamflete pe care le-a scris și le-a aranjat el însuși în două colecții (Essay in Persuasion și Essays in Biography). În a treia categorie se află un volum impresionant de scrieri publicate, dar care nu au fost puse laolaltă – în această categorie intrând articole scrise pentru ziare, scrisori adresate unor ziare, articole în jurnale ce nu au fost incluse în cele două volume de colecții, precum și diverse pamflete. În cea de-a patra categorie găsim câteva scrieri nepublicate până acum, iar în cea de-a cincea avem corespondență cu economiștii și persoanele interesate de economie și relații publice.

Până în anul 1914 Keynes nu a avut o secretară și scrierile sale timpurii se limitează în principal la ciornele unor scrisori importante pe care le-a scris de mână și le-a păstrat. Începând cu 1919 și până la sfârșitul vieții sale a beneficiat de ajutorul unei secretare care pentru mulți ani aceasta a fost d-na Stevens. Astfel că există copiile la indigo ale scrisorilor sale, precum și originalul scrisorilor pe care le-a primit în ultimii 25 de ani ai vieții sale active. De-a lungul mai multor ani mama lui Keynes, Florence și soția lui Neville au ținut un grup de albume cu tăieturi din ziare.

Atât lumea academică cât și cercurilepolitice au fost șocate în anul 1936 de cartea „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”. Cu toții știau că politicile economice recomandate de economiștii neoclasici nu mai erau funcționale, dar de abia acum înțelegeau că deveniseră inaplicabile, dat fiind noul context economic și politic.

Cartea a declanșat dezbateri încă de la publicare, iar acestea nu au luat sfârșit nici în prezent. Fiecare recesiune sau criză economică a fost însoțită de reevaluarea teoriilor lui Keynes.

Indiferent de dezvăluirile ulterioare, Keynes și cartea sa încă reprezintă punctul de cotitură către noua înțelegere a științei economiei. Nicio generație de economiști nu poate porni în carieră fără a aprofunda teoria Keynesiană.

Keynes adresează această carte în special colegilor săi economiști, dar speră să fie și pe înțelesul altora.

Cartea de față s-a dezvoltat în direcția a ceea ce e în primul rând un studiu al forțelor care determină modificări ale nivelului producției și ocupării forței de muncă în ansamblu și, în timp ce s-a constatat că banii intră în schema economică într-o manieră esențială și stranie, în același timp, detaliul tehnic monetar constituie numai fundalul. Economia monetară e în principal aceea în care perspective schimbătoare cu privire la viitor sunt capabile să influențeze nu numai direcția, dar și nivelul ocupării forței de muncă. Metoda cu care se analizează comportamentul economic curent depinde de interacțiunea dintre cerere și ofertă și astfel e legată de teoria fundamentală a valorii. Astfel suntem conduși către o teorie mai generală care include teoria clasică cu care suntem deja familiarizați.

Scrierea acestei cărți a fost pentru autor o lungă luptă de eliberare, de a scăpa de modul de gândire și expresie obișnuit. Ideile care aici sunt exprimate atât de laborios sunt extrem de simple și ar trebui să fie evidente. Dificultatea nu constă în a veni cu idei noi, ci în a scăpa de cele vechi, care se ramifică în fiecare colț al minții.

Keynes a folosit în titlu atributul „generală” cu scopul de a pune în contrast caracterul argumentelor și concluziilor sale cu cele ale teoriei clasice în domeniu, în spiritul căreia a fost educat și care domină gândirea economică, practică și teoretică a claselor academice și de conducere ale acestei generații, așa cum a făcut-o în ultimii 100 de ani.

POSTULATELE ECONOMIEI CLASICE

Teoria clasică a ocupării forței de muncă, în opinia lui Keynes s-a bazat pe două postulate fundamentale și anume:

I. „Salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii” – aceasta însemnând că salariul unei persoane angajate este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă ocuparea forței de muncă s-ar reduce cu o unitate. Egalitatea poate fi perturbată în cazul în care concurența și piețele sunt imperfecte.

II. „Utilitatea salariului unui volum dat de muncă angajată este egală cu dizutilitatea marginală a acelei cantități de muncă angajată” – aceasta presupunând că salariul real al unei persoane angajate este salariul exact suficient pentru a induce disponibilitatea volumului de muncă efectiv angajat. Egalitatea poate fi perturbată de combinații între unități angajbile, analog cu concurența imperfectă care limitează primul postulat. Acest postulat este compatibil cu așa zisul șomaj „fricțional„ , deoarece o interpretare realistă a lui clarifică anumite inexactități în procesul de ajustare ce împiedică o continuă ocupare totală a forței de muncă – de exemplu, somajul cauzat de greșeli de calcul, de întârzieri, ca urmare a unor schimbări neprevăzute. Pe lângă șomajul „fricțional”, acest postulat mai este caracterizat și de șomajul „voluntar” din cauza refuzului sau incapacității unei unități de muncă de a accepta o recompensă corespunzătoare cu valoarea producției atribuită productivității sala marginale. Acest refuz poate apărea ca rezultat al legislației, a unui răspuns întârziat la o schimbare sau pur și simplu din cauza încăpățânării umane.