Recenzie - John Stuart Mill - Despre Libertate

INTRODUCERE

John Stuart Mill (20 mai 1806 - 8 mai 1873) , o personalitate multilaterală: a fost filosof englez, a scris tratate de economie şi logică, a dezvoltat filosofia utilitaristă şi a fost cel mai important dintre liberalii secolului al XIX-lea. A perfecţionat metodele inductive de cercetare a cauzalităţii, dar a absolutizat inducţia, rupând-o de deducţie.

Printre publicaţiile de succes ale lui Mill, se numără şi „Despre libertate”(1859), carte scrisă cu ajutorul soţiei sale, Hariet Taylor, publicată după ce aceasta a decedat, şi, totodată, dedicată ei. Tema acestei lucrări, după cum precizează şi autorul, este: “Tema acestui eseu nu este aşa-numita Libertate a voinţei [...] ci este Libertatea Civilă sau Socială: natura şi limitele puterii ce poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului.” [1]

Cartea cuprinde 4 capitole:

I – Introducere

II – Despre libertatea cuvântului şi a gândirii

III – Despre individualitate, ca unul dintre elementele bunei-stări

IV – Despre limitele autorităţii sociale asupra individului

V –Aplicaţii

A constrânge un om înseamnă a-l împiedica să fie liber – dar liber faţă de ce? Aproape toţi moraliştii au făcut de-a lungul istoriei omeneşti elogiul libertăţii. Precum fericirea sau binele, precum natura sau realitatea, înţelesul acestui termen este atât de cuprinzător încât toate interpretările sunt la prima vedere, posibile.

În cel de-al doilea capitol se regăsesc motivele care fac necesară libertatea fiinţei umane de a-şi forma opinii şi de a le exprima fără nici o rezervă, precum şi de urmările păgubitoare pentru natura intelectuală(şi pentru cea morală a omului) atunci când această libertate nu este acordată sau măcar afirmată în ciuda tuturor interdicţiilor.

DESPRE LIBERTATEA CUVÂNTULUI ŞI A GÂNDIRII

Ideile proeminente cărora Mill le acordă cea mai mare importanţă sunt următoarele: Oamenii doresc să restrângă libertăţile altor oameni: fie pentru că doresc să-şi impună puterea lor asupra altora; fie pentru că vor să impună conformitatea – ei să nu gândească diferit de alţii, şi nici alţii diferit de ei; fie, în cele din urmă, pentru că au convingerea că la întrebarea: „cum trebuie să ne ducem viaţa?” nu există(ca de altfel la orice întrebare autentică) decât un singur răspuns ce poate fi găsit cu ajutorul raţiunii, al intuiţiei sau prin „unitatea teoriei cu practica”. Mill trece repede peste primele două motive, căci ele nu formulează nimic din ce ar putea fi respins prin argumente raţionale. Singurul motiv pe care doreşte să-l trateze cu seriozitate este cel din urmă: că finalităţile ultime ale vieţii pot fi descoperite, iar cei care se impun acestor adevăruri şi răspândesc minciuni ce pot cauza răul, trebuie reduşi la tăcere. Replica lui este că oamenii nu sunt infailibili; că presupusele vederi ce pot fi periculoase s-ar putea dovedi, până la urmă, adevărate. Cei ce i-au ucis pe Socrate şi pe Cristos erau convinşi că aceştia răspândeau neadevăruri periculoase, fiind ei înşişi demni de respect aşa cum sunt mulţi oameni din zilele noastre.

Ştim cu toţii că Socrate a intrat în conflict cu autorităţile şi cu opinia publică de pe

acea vreme; se ştie că el a fost cel dintâi care a propovăduit virtutea. Acestui mare maestru, dacă îl pot numi aşa, convieţuitorii săi i-au scurtat viaţa, fiind condamnat pentru impietate şi imoralitate; impietate pentru că a negat zeii recunoscuţi de stat, şi imoralitate pentru că prin doctrinele sale ar fi instigat coruperea tineretului. Astfel, tribunalul socotind aceste motive întemeiate, l-au găsit vinovat pe cel care ,,merita cel mai mult recunoştinţa oamenilor de până atunci, şi nu numai". Concluzia exemplului: folosindu-se de braţul legii, autoritatea a refuzat dreptul la exprimarea opiniei.

Aşa cum un mare cârmuitor, Marc Aureliu, a autorizat persecuţia creştinismului pentru că reprezenta un pericol moral şi social. Am greşi dacă am presupune că persecuţia nu omoară niciodată adevărul. „Nu e decât o dovadă de sentimentalism găunos” observă Mill „dacă adevărul, doar pentru că este adevăr, ar avea vreo putere pe care eroarea nu o are, de a triumfa asupra temniţei şi a rugului”. Avantajul adevărului ar fi acela că atunci când o opinie este adevărată, ea poate fi combătută o data, de două sau de mai multe ori, însă pe parcursul timpului se vor găsi oameni care să o redescopere, până când o astfel de redescoperire va nimeri o epocă în care împrejurările o vor ajuta să scape de persecuţii, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista împrejurărilor de suprimare. Persecuţia – istoria a demonstrat-o – e mult prea eficientă. „Ca să nu vorbim decât de opiniile religioase: Reforma a izbucnit de cel puţin douăzeci de ori înaintea lui Luther, şi a fost înăbuşită. Arnold de Brescia a fost reduc la tăcere. La fel, Fra Dolcino, Savonarola, albigenzii, valdensii, lolarzii, huşiţii...În Spania, Italia, Flandra, Imperiul Austric, protestantismul a fost eradicat; la fel s-ar fi întamplat paote şi în Anglia dacă regina Maria ar fi trăit sau dacă regina Elisabeta ar fi murit...Nici o persoană rezonabilă nu se poate îndoi că ţi creştinismul ar fi putut fi stârpit din Imperiul Roman”[2]. Sigur se poate obiecta că, tocmai pentru că am greşit în trecut, ar fi o laşitate să nu lovim răul atunci când îl localizăm în prezent de teamă să nu mai greşim încă o data; Obiecţia mai poate fi spusă şi astfel: cu certitudine, nu suntem infailibili, dar dacă vrem să supravieţuim, trebuie să luăm decizii şi să acţionăm fără a avea certitudinea absolută, bazându-ne doar pe propriile noastre gânduri conştiente.

Judecata este dată omului pentru ca acesta să o folosească. Şi dacă judecata e folosită greşit ce facem? Asta nu înseamnă că trebuie să recomandăm să nu o folosim. A interzice ceea ce credem că este periculos nu înseamnă că suntem scutiţi de greaşeală. Noi trebuie să acţionăm conform propriilor gânduri conştiente, chiar cu riscul de a greşi. Pentru că dacă nu am acţiona niciodată conform impulsurilor proprii pentru că pot fi greşite ar însemna ca toate interesele noastre să rămână nesatisfăcute. Este de opinia indivizilor să-şi formeze opinii cât mai aproape de adevăr, şi să nu le impună altora decât dacă sunt foarte siguri că au dreptate. Dar fiind siguri nu fac altceva decât să dea dovadă de laşitate, pentru că dacă ar recunoaşte că au greşit într-o privinţă, neacţionând conform opiniilor proprii, nu ar însemna decât să dea înapoi, adică să admită alte doctrine şi răspândirea lor, doar pentru că alţi oameni, din alte vremuri mai puţin luminate au spus opinii care azi sunt considerate adevăruri.