Reguli de Evaluare a Terenurilor și Mijloacelor Fixe

REGULI GENERALE DE EVALUARE

Standardele Contabile Europene sunt elaborate de Uniunea Europeana, fiind re-glementate prin Directiva a IV-a a Comunitatilor Economice Europene, cu modificarile sI completarile ulterioare, care cuprinde normele privind întocmirea si prezentarea conturi- lor anuale, Directiva a VII-a care reglementeaza conturile consolidate întocmite de grupul de intreprinderi mici si mijlocii si Directiva a VIII-a privind profesia libera contabila orientata spre auditarea conturilor anuale.

Standardele contabile internationale sunt elaborate de I.A.S.C. (International Accounting Standards Commitee - Comitetul de Standarde Internationale de Contabilitate) si constau din:

- furnizarea de reguli contabile general valabile, acceptate în toate tarile lumii, capabile sa armonizeze standardele practicate în diverse tari.

- asigurarea aceleasi baze pentru elaborarea rapoartelor financiare astfel încât investitorii si creditorii sa poata analiza comparativ diverse oportunitati de investitii.

- sfera de aplicare a I.A.S. se circumscrie numai la elementele esentiale si la data specificata în textul standardului, cu exceptia celor care se aplica retroactiv.

Problemele de valoare si implicit de evaluare în contabilitate nu pot fi discutate

decât în relatie cu principiile contabile fundamentale. În acest sens pot fi retinute urmatoarele principii :

1) Principiul costului istoric, care impune înregistrarea în contabilitate a activelor si pasivelor la costul de origine (intrare) consemnat în documente justificative. Cu acest cost figureaza în contabilitate de la intrare pâna la iesire, el putând fi modificat numai prin reevaluare.

Optiunea pentru costul istoric se întemeiaza pe faptul ca este singurul cost evidentiat în documente, deci are un caracter verificabil si o determinare obiectiva.

Costul istoric reflecta valoarea reala a elementelor patrimoniale la intrarea lor în unitate. Ulterior poate sa apara efectul de desincronizare între evaluarea la intrare a elementelor patrimoniale bazate pe costul istoric si evaluarea la iesire întemeiata pe valoarea actuala, putând avea loc o crestere fara baza a rezultatului, ca urmare a variatiei între cele doua momente: intrare si iesire. Cresterea de rezultat intra în caruselul impozitarii si distributiei profitului sub forma de dividente cu implicatii directe asupra decapitalizarii societatii comerciale.

Un asemenea efect a impus utilizarea (pentru evaluarea contabila) a unor mecanisme în masura sa diminueze, daca este posibil pâna la anulare, distorsiunea proprie principiului costului istoric. Astfel, mentinând costul istoric ca baza de evaluare s-au cautat corective mergând pâna la contabilizarea variatiilor de preturi si retratarea situatiilor financiare în economiile hiperinflationiste.

2) Principiul Stabilitatii Unitatii Monetare, care are în vedere ca unitatea monetara este considerata constanta si nu se procedeaza decât în mod exceptional la reevaluari. În plan teoretic s-au facut eforturi în cautarea unei unitati de masura care sa fie realmente stabila si care sa se poata substitui etalonului monetar. Din nefericire nu s-a gasit un asemenea etalon, si în consecinta, unitatea de masura ramâne tot cea monetara. De asemenea, în conditiile unei economii hiperinflationiste, conturile anuale privind situatia patrimoniului si rezultatul exercitiului pot fi ajustate cu efectele inflatiei.

3) Principiul Prudentei, care consta în aprecierea cu precautie sau rezonabil a activelor si pasivelor, cheltuielilor si veniturilor, pentru a evita supraevaluarea rezultatului. Potrivit principiului prudentei nu este admisa supraevaluarea elementelor de pasiv si a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de activ si a cheltuielilor, tinând cont de deprecierile, riscurile si pierderile posibile generate de desfasurarea activitatii exercitiului curent sau anterior.

Aplicarea principiului prudentei se regaseste în urmatoarele mecanisme contabile:

a) la închiderea exercitiului se contabilizeaza datoriile si pierderile probabile si nu se înregistreaza activele si profitul probabil;

b) doar beneficiile realizate la închiderea exercitiului pot fi înscrise în bilant;

c) trebuie tinut cont de toate riscurile previzibile si eventualele pierderi care au luat nastere în cadrul exercitiului sau pe parcursul unui exercitiu anterior, chiar daca aceste riscuri sau pierderi nu sunt cunoscute decât între data închiderii bilantului si data la care el este întocmit;

d) trebuie sa se tina cont de deprecierile activelor, indiferent daca exercitiul se soldeaza cu pierdere.

În consecinta, minusurile constatate între valoarea de inventar (mai mica) si va-

loarea de intrare sunt contabilizate prin amortizare, în caz de depreciere ireversibila sau prin constituirea de provizioane, daca deprecierea este reversibila.

e) delimitarea cât mai exacta a costului produsului sau costurilor perioadei (în ultima structura se cuprind toate cheltuielile angajate care nu pot fi nici imobilizate, nici stocate, nici repartizate pe mai multe exercitii si deci repartizate direct asupra rezultatului exercitiului, ca de exemplu cheltuielile de administratie, cheltuielile de distributie si costurile subactivitatii).