Rolul Băncii Centrale în Creația Monetară

I. Conceptul de creaţie monetară

Prin emisiune monetară ( bănească ) înţelegem ansamblul operaţiunilor de confecţionare a semnelor băneşti, de păstrare a acestora la emitent în vederea punerii lor în circulaţie. În prezent, prin “emisiune monetară ” înţelegem şi crearea disponibilităţilor în conturile bancare (bani de cont) prin operaţiuni bancare corespunzătoare (primiri de depuneri în vederea fructificării, acordării de credit în cont).

Efectul imediat al emisiunii băneşti este influenţarea volumului masei băneşti şi implicit a activităţii economice; problema principală care se pune este dimensionarea masei băneşti în concordanţă cu nevoile economiei şi în consecinţă, cunoaşterea procesului de creare a banilor ca premisă fundamentală în formularea obiectivelor politicii monetare.

Două concepţii au fost formulate referitor la crearea instrumentelor monetare, conform cărora băncile nu fac altceva decât să redistribuie fondurile degajate din economie ca disponibilităţi temporar neutilizate ( nu creează nimic ci doar reintroduc mijloacele băneşti în economie pe calea creditului ), precum şi capacitatea nelimitată a acestora de a credita economia şi de a creea disponibilităţi în cont ( ele creează resursele de creditare prin simplul joc al înregistrărilor contabile, având posibilitatea creării banilor din nimic -).

În realitate, o bancă privită izolat, nu poate (cu excepţia situaţiei in care se află în situaţie de monopol) să acorde credite mai mari decât resursele de creditare constituite din depunerile din contul clienţilor.

Moneda este creata de :

- băncile comerciale;

- banca centrală ;

- Trezoreria publica( în unele ţări ).

Creaţia monetara constă în esenţă în tranformarea în instrumente de plată a unor creanţe fără putere circulatorie.Creanţele amintite constituie contraposturile monedei.

II. Creaţia monetară a băncilor comerciale

Activitatea unei bănci comerciale constă în acordarea creditelor economiei. Clientul, beneficiarul creditului are nevoie de fonduri împrumutate pentru a face anumite plăţi:prin virament bancar către furnizori sau prin numarar către salariaţi.

Destinaţia fianlă a creditului este de a servi pentru formarea veniturilor care vor fi distribuite în economie.

Modul de utilizare a monedei nou create constituie un factor esenţial de care depinde evoluţia masei monetare.

Întreprinderile şi populaţia care intră în posesia monedei nou create o utilizează fie în forma scripturală ,fie modificând forma monedei

Unii agenţi economici (întreprinderile) vor plăti prin viramnete bancare furnizorii lor,vor achita prin viramnet bancar impozitele către bugetul statului; alţi agenţi economici (populaţia) vor utiliza numararul primit del a întreprinderi pentru a efectua plăţi către alţi indivizi.

Consecinţa acestor modalităţi este ca banca să recurgă la rezervele sale lichide (pentru a furniza clienţilor numerarul, fie pentru a executa plăţile către alte bănci).

III. Creaţia monetară a băncii centrale

Banca centrală (institutul de emisiune) creează monedă primară în cele doua forme ale sale:

1) numerar (bancnote şi monezi);

2) monedă scripturală, existentă sub formă de depozite în conturile deschise la banca centrală pe numele băncilor comerciale.

O parte din moneda scripturală există în aceste conturi, adică o fracţiune din soldurile creditoare ale conturilor respective, reprezintă rezervele băncilor comerciale.

Banca comercială poate emite monedă primară fără legătură directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor comerciale; aceasta este o creaţie monetară exogenă, dând naştere la aşa-numita “monedă primară neîmprumutată” (“non borrowed reserves”). De asemenea, banca centrală poate emite moneda primara în funcţie de nevoile băncilor comerciale; aceasta este o creaţie monetară endogenă, dând naştere la aşa – numita “monedă primară împrumutată” (borrowed reserves).

3.1.Crearea de “monedă primară neîmprumutată “

(non borrowed reserves)

Există două cazuri în care alimentarea băncilor comerciale cu monedă primară este totalmente exogenă. Primul este cel în care cheltuielile publice, în cel mai larg sens al termenului (cheltuieli de funcţionare şi cheltuieli de investiţii; cheltuieli ale statului ca persoană juridică şi cheltuieli ale întreprinderilor de stat etc.), sunt finanţate prin credite acordate în mod direct de banca centrală Trezoreriei publice, ori prin cumpărarea de titluri publice de către banca centrală.

Al doilea caz este cel în care balanţa de plăţi externe – de asemenea, în cel mai larg sens al termenului (importurile şi exporturile de mărfuri; intrările şi ieşirile de capitaluri etc) – este excedentară.