Rolul băncilor centrale în asigurarea stabilității financiare

Rolul băncilor centrale în asigurarea stabilităţii financiare

Realizarea şi menţinerea stabilităţii financiare a devenit un obiectiv politic cheie în societăţile noastre. Criza economică, declanşată în anul 2007, a captat interesul economiştilor în ceea ce priveşte conflictul dintre păstrarea stabilităţii preţurilor şi menţinerea stabilităţii financiare. Aceste 2 obiective, urmărite de băncile centrale, intră câteodată în conflict pentru că unele măsuri adoptate, de exemlu, pentru păstrarea stabilităţii preţurilor pot avea consecinţe negative asupra stabilităţii financiare. În acelaşi timp, teoria economică precizează că stabilitatea preţurilor reprezintă o condiţie esenţială pentru stabilitatea financiară.

Capitolul 1. Conceptul de stabilitate financiară

1.1. Definirea conceptului de stabilitate finaciară şi caracteristicile sale

În literatura de specialitate nu există o definiţie general acceptată pentru conceptul de stabilitate financiară. Totuşi stabilitatea financiară poate fi definită ca o condiţie în care sistemul financiar - format din pieţe, infrastructuri de piaţă şi intermediari financiari – este capabil să facă faţă şocurilor, reducând astfel riscul unor perturbări în procesul de intermedier financiară, care sunt destul de severe cât să afecteze semnificativ alocarea economiilor spre oportunităţi de investiţii profitabile.

În sens larg, stabilitatea financiară este abordată ca fiind punctul în care sistemul financiare poate să asigure plasarea economiilor în mod eficient spre oportunităţi de investiţii şi care să poată faţă şocurilor, fără tulburări majore . Această definiţie se bazează pe funcţionarea generală a sistemului financiar şi sugerează că rolul central în promovarea stabilităţii financiare este deţinut de supravegherea prudenţială. Politica monetară este importantă din perspectiva alocării eficace a resurselor în raportul în care poate ajuta la stabilitatea preţurilor.

În sens restrâns, stabilitatea financiară este abordată ca fiind situaţia caracterizată de lipsa crizelor bancare şi de existenţa unui nivel anume de stabilitate a preţurilor activelor şi a ratelor dobânzii. Dacă definim stabilitatea financiară ca reprezentând traiectoria netedă a ratelor de dobândă, politica monetar capătă un rol mai important şi spaţiul de manevră cu privire la utilizarea instrumentului său poate să facă obiectul unei limitări – conflictul dintre stabilitatea preţurilor şi cea financiară.

Stabilitatea financiară a unui sistem se poate observa în condiţiile în care nu are loc vreo criză sistemică. Putem spune că un sistem financiar este stabil în cazul în care acesta prezintă următoarele caracteristici cheie:

• Sistemul financiar trebuie să fie îm măsură să transfere eficient şi fără probleme resurse de la deponenţi (persoane excedentare) la persoane deficitare.

• Sistemul financiar ar trebui să fie în stare să absoarbă surprizele si şocurile din economia financiară şi reală.

• Riscurile financiare ar trebui să fie evaluate cu precizie şi bine gestionate.

În cazul în care o caracteristică sau o combinaţie a acestor caracteristici nu este menţinută este posibil ca sistemul financiar să devină mai puţin stabil, iar la un moment dat s-ar putea expune instabilităţii. Deci stabilitatea sistemului financiar se menţine atat timp cât acesta este capabil să îndeplinească funcţia de intermediere, uşurând în acest fel performanţele unei economii şi este capabil să absoarbă şocurile prin corectarea unor dezechilibre ivite ca urmare a unor evoluţii adverse .

Stabilitatea financiară este importantă pentru orice economie. Cu ajutorul instituţiilor financiare se efectuează activităţi esenţiale pentru alte sectoare economice – schimburi valutare, plăţi, finanţări, achiziţii de companii, ş.a. Deci, criza sistemului financiar poate să ducă la blocaje economie concretizate în pierderi directe şi în scăderea ritmului de creştere economică ori, în cazuri mai grave, poate duce chiar la recesiune.

Stabilitatea financiară a devenit în ultimele decenii un obiectiv tot mai important al procesului decizional economic. În perioada 1980-1990 reglementarea fluxurilor de capital şi a pieţelor de capital a fost înlăturată în multe ţări, astfel fiind facilitată expansiunea sistemului financiar într-un mod mai alert decât a altor sectoare ale economiei. Activităţile au devenit mai diversificate, instrumentele mai complexe, iar riscurile mai variabile.

Protejarea stabilităţii financiare presupune identificarea celor mai importante surse de risc şi vulnerabilitate cum ar fi ineficienţa în alocarea resurselor financiare de la deponenţi la investitori şi evaluarea incorectă a stabilităţii preţurilor sau gestionarea greşită a riscurilor financiare. Identificarea riscurilor şi a vulnerabilităţilor este necesară deoarece monitorizarea stabilităţii financiare trebuie să fie orientată spre viitor: ineficienţa alocării capitalului sau neajunsuri în stabilirea preţurilor şi în gestionarea riscului poate compromite viitorul stabilităţii sistemului financiare şi prin urmare stabilitatea economică.

În procesul de apreciere a stabilităţii financiare există 2 feluri de analiză a riscurilor şi anume: analiza microprudenţială şi analiza macroprudenţială. Prima analiză se concentrează asupra progresului din cadrul instituţiilor individuale şi urmăreşte limitarea instabilităţii acestora prin protejarea deponenţilor. Analiza macroprudenţială se îndreaptă asupra sistemului financiar ca întreg şi are ca scop limitarea instabilităţii la nivelul întregului sistem. Ideea este de a încredinţa autoritatea responsabilă de politica macroprudenţială cu sarcina de monitorizare, identificare şi atenuare a riscurilor sistemice. Riscurile sistemice se referă la problemele de lichiditate ori de solvabilitate ale unei bănci din sistem care pot genera probleme de lichiditate şi altor insituţii.

O altă abordare face referire la riscurile ce provin din exteriorul sistemului financiar. Sporirea seminificativă a datoriilor publice şi a preţurilor activelor, împreună cu disfuncţionalităţile macroeconomice (dezechilibre însemnate din economia mondială, creşterea preţurilor mărfurilor) pot avea un impact dăunător stabilităţii financiare.

În contextul crizei actuale, o problemă de interes naţional şi internaţional este şi diviziunea responsabilităţii pentru menţinerea stabilităţii financiare. Autorităţile interesate de asigurarea stabilităţii financiare sunt: băncile centrale, autorităţile de supraveghere bancară, autorităţile de supraveghere a pieţelor, autorităţile din domeniul asigurărilor, din domeniul concurenţei, Ministerele Finanţeor Publice, Ministerele de Justiţie, etc. În cele mai multe ţări, asigurarea stabilităţii financiare cade în sarcina băncii centrale, Ministerului Finanţelor Publice şi autorităţii de supraveghere financiară .

Există un consens general potrivit căruia băncile centrale au un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare, deşi nu există reguli ori modele care să reflecte modalitatea de concretizare a acestui proces, iar în analiza acestui proces ştiinţa economică trebuie completată întotdeauna de intuiţie .