Rolul cheltuielilor publice în concepția lui J.M.Keynes

CAP 1. John Maynard Keynes reprezentant al keynesismului

Keynesismul îşi face apariţia dupa 1930, prin economistul englez J. M. Keynes, considerat de mulţi economişti contemporani ca fiind iniţiatorul unei noi concepţii care a produs o revoluţie în gândirea economică. Keynes pune bazele unei noi teorii cu privire la evoluţia economiei. Mişcarea acesteia nu mai este numai rezultatul autoreglarii prin mecanismele pieţei, ci ea face nacesară intervenţia statului pentru a realiza echilibrul în economie. În concepţie keynesiană, dezvoltarea reprezentată de creşterea venitului naţional, este variabilă dependentă de consumul populaţiei şi preferinţele intreprinzătorilor pentru investiţii , considerate variabile dependente.

Se naşte în 1883 la Cambridge. Fiu al lui John Neville Keynes, studiază la Eton si Kings College din Cambridge. Absolva matematica şi se specializeaza în economie studiind cu Alfred Marshall si A. Pigou. Intră ca funcţionar la India Office în 1906. Ramane doi ani în Asia pana ce în 1908 intră ca profesor de Economie la Cambridge, post pe care îl menţine până în 1915. În 1916 se angajează la Tezaurul britanic unde ocupă locuri importante. Reprezintă acest organism la Conferinta de Pace de la Paris, post din care demisionează în 1919 din cauza opoziţiei sale faţă de regimul de reparaţii ce se impunea Germaniei. Se intoarce la Cambridge ca profesor, alternând munca sa docentă cu activităţi particulare în firme de asigurări şi investiţii ceea ce îi aduce importante venituri. Critică politica deflaţionistă a guvernului şi se opune în mod inutil la intoarcerea stapanului aur.

În decada anilor treizeci ţările occidentale au suferit cea mai gravă criză economică cunoscută până atunci: Marea Recesiune. Marginalismul nu era capacitat să explice acest fenomen. În 1936 J.M. Keynes publică "Teoria Generala a mâinii de lucru, dobânzii şi a banilor", carte care, fără nici o indoială, a influenţat în forma cea mai profunda modul de viaţă al societăţilor industriale dupa cel de-al doilea razboi mondial. Deciziile de economisire le iau indivizii în funcţie de veniturile lor în timp ce deciziile de investiţii le iau întreprinzătorii în funcţie de asteptările lor. Nu există nici un motiv pentru care a economisi şi a investi trebuie să coincidă. Când aşteptările întreprinzătorilor sunt favorabile, cantităţile mari de investiţii provoacă o faza expansivă. Când aşteptările nu sunt favorabile contracţia cererii poate provoca o depresiune. Statul poate împiedica caderea cererii crescandu-şi propriile cheltuieli.

În timpul celui de-al doilea razboi mondial Keynes se reâncorporează la Tezaur. În 1944 conduce delegaţia britanică la Conferinţa de la Bretton Woods, unde vor lua naştere Banca Mondiala şi Fondul Monetar International. Moare dupa doi ani, în 1946, în Sussex.

1.1.Keynsismul, curent al economiei de piaţa dirijate

Economistul englez J.M.Keynes - care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons, L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii” tot aşa cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian.

Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România în 1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate. El socotea

dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să cheltuiască mai mult şi să muncească mai puţin”. În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii postbelice, “nu-i vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de moarte, de foamete ori de existenţă, - de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de