Rolul deducției în metodologia științei economice

Ştiinţa economică reprezintă o componentă deosebit de importantă a sistemului de ştiinţe contemporane. Orice activitate economică presupune promovarea criteriului de raţionalitate, calcule ştiinţifice, o anumită tehnică de gândire economică, un anumit comportament în gestionarea resurselor şi în adoptarea deciziilor.

Definirea ştiinţei economice şi a rolului ei în pregătirea profesională are drept punct de plecare studierea nevoilor şi resurselor, a activităţii economice, a fenomenelor şi proceselor economice.

Preocuparea permanentă a omului, manifestată de-a lungul timpului, de a utiliza resursele în cea mai adecvată formă,de a concepe şi realiza în mod eficient raportul dintre resurse si nevoi, de a prognoza evoluţia acestui raport şi de a găsi căile optimizării sale s-a concretizat în conturarea unor idei concrete, veridice despre toate aceste probleme, care treptat s-au dezvoltat şi perfecţionat, devenind un sistem închegat de cunoştinte-ştiinţa economică.

De la debutul său în secolul al XVIII-lea şi până în zilele noastre, ştiinţa economică a fost controversată din punct de vedere metodologic. Chiar şi în perioada sa de maxim prestigiu (prima jumătate a secolului al XIX-lea) au existat sceptici.

Ştiinţa economică nu este doar “o altă ştiinţă”, mai mult sau mai puţin practică, în foarte strânsă legătură cu ştiinţa economică fiind teoria economică, legislaţia economică, politica economică şi realitatea economică, punctul de plecare în cercetarea economică. Toate aceste elemente alcătuiesc “patrulaterul cunoaşterii”, fără de care nici un economist nu începe demersurile pentru determinarea evoluţiei economice.

Ca orice ştiinţă, şi cea economică este bazată pe cercetare, care se face utilizând anumite metode, tehnici, unelte, observaţii, ipoteze. Doar că, în cazul cercetării ştiinţelor economice vorbim mai mult de gândire logică, calcule matematice, analize financiare, estimări, previziuni etc. Este evident că nu ne putem rezuma doar la inventarieri de date, definiri ale unor reguli universale, descrieri ale realităţii economice. Pentru că vorbim de o ştiinţă exactă, avem nevoie de o metodologie specifică, adică de un sistem de norme riguros, tehnici şi metode prin care o teorie să poată fi testată, controlată şi dezvoltată. Având aceste elemente specifice, ne putem referi la o cercetare ştiinţifică, cu metodologie proprie, de la care aşteptăm rezultate clare, care, aplicate în viaţa economică, să ducă la îmbogăţirea cunoaşterii şi mai presus de aceasta, să ofere o bază pentru dezvoltarea tehnologică.

Activitatea de cercetare are ca scop producerea de cunoştinţe, acestea fiind exprimate în primul rând în publicaţii de profil. În cercetarea ştiinţifică se face distincţia între cercetare fundamentală, cercetarea aplicată şi cercetarea pentru dezvoltare şi inovare.

Astfel, dacă cunoştinţele se referă la reguli şi principii, vorbim despre cunoştinţe rezultat al cercetării fundamentale, exprimate în publicaţii.

Dacă cunoştinţele se referă la proceduri sau la aplicarea cunoştinţelor rezultat al cercetării ştiinţifice fundamentale la contexte specifice, atunci este vorba despre cercetare ştiinţifică aplicată. Rezultatul apare de asemenea în publicaţii de profil.

Dacă însă suntem în prezenţa unor cunoştinţe care sunt suficient de proceduralizate pentru a se putea fi aplicate practic în tehnologii, atunci vorbim despre dezvoltare, al cărei rezultat îl regăsim tot în publicaţii ştiinţifice de profil. Aceste rezultate pot fi dublate de brevete de invenţie şi prototipuri, care asigură o protecţie comercială cunoştinţelor publicate. Publicaţiile cele mai des întâlnite sunt articolele original, dar există şi recenzii, scrisori, rezumate, rapoarte de cercetare etc.

Inovarea este activitatea care duce la generarea, asimilarea şi valorificarea rezultatului cercetării–dezvoltării în sfera socio-economică. Tranformarea cunoştinţelor din publicaţii, a brevetelor şi prototipurilor în tehnologii şi servicii asimilate economic şi social nu reprezintă neapărat scopul principal al cercetării ştiiţifice, dar categoric este un mare pas în dezvoltare, o evoluţie clară a gândirii umane şi apropierea de „viitor”.

Reveneind la faza de cercetare a ştiinţei economice, mai ales la metodologia de cercetare a stiinţei economice, voi face referire mai pe larg la unul din procedeele utilizate, anume deducţia. Aceasta nu poate fi amintită, cel puţin iniţial fără un alt procedeu, inducţia. I.N. Angelescu considera că aceste două metode folosite în cercetările economice nu reprezintă altceva decât “aplicări ale procedeelor generale ale minţii omului în fiecare ştiinţă”, ele fiind metode logice comune, dar cu specificitate proprie pentru fiecare ştiinţă în parte. El mai precizează că, “în istoria economică, se aplică în genere aceleaşi metode ca în toate ştiinţele economice” şi că, deşi metodele logice întrebuinţate sunt aceleaşi, “formele pe care le îmbracă sunt speciale, fiecărei ştiinţe”. Referitor la menţionate anterior, I.N. Anghelescu precizează că metodele deductivă şi inductivă permit alcătuirea unui sistem de explicare a tuturor fenomenelor de natură economică, fără a exclude existenţa legilor naturale care acţionează permanent în societate. Pentru explicarea lor, a pornit de la disputele ce aveau loc în vremea sa (începutul anilor 1900) cu privire la utilizarea procedeelor deducţiei şi inducţiei, marcate de absolutizări ale acestora şi relevă existenţa unui compromis între ele, atunci când afirmă: “Dietzel, Keynes şi Schmoller spun că în cercetările economice se întrebuinţează ambele metode: deductivă şi inductivă; mai mult decât atât, se întrebuinţează în ştiinţele economice, după aceşti economişti, nu numai metodele deductivă şi inductivă, dar, alături de ele, încă metoda statistică şi metoda istorică.