România și uniunea economică și monetară

1. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

1.1. PREMISELE UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE EUROPENE

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802 1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.

De-a lungul timpului, Europa a fost marcată de două curente geo-politice opuse: unul de confruntare şi celălalt de unire. Manifestarea primului curent a avut efecte dintre cele mai nefaste pentru viaţa economică şi socială a statelor, în timp ce, cel de-al doilea curent şi-a făcut simţită prezenţa în special după perioade de războaie, când accentul se punea pe refacere şi relansare.

Ideea că o Europă unită va fi mai prosperă şi mai puternică era încă vie, dar nu primise decât concretizări parţiale. La mijlocul anilor 1950, noul context economic a făcut necesară integrarea economică. Aşadar în 1951 prin Tratatul de la Paris s-a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar în 1957, prin tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunităţile Europene.

Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.

Faptul că Tratatul de la Roma nu acordase atenţie uniunii monetare si că nevoia unei monede europene era mai puţin resimţită este explicat de mai multe motive: economia mondială se afla în expansiune la vremea respectivă, sistemul monetar internaţional bazat pe acordurile de la Bretton Woods funcţiona satisfăcător pentru asigurarea stabilităţii monetare, iar „mobilitatea limitată a capitalului permitea guvernelor europene o marjă rezonabil de largă de manevră în ceea ce priveşte politica monetară" Schimbarea conjuncturii economiei mondiale, recesiunea economică şi primele zguduiri ale sistemului de la Bretton Woods, au condus la conştientizarea importanţei uniunii monetare.

În anul 1969, Comisia Europeană a prezentat un plan („Planul Barre”) de concretizare a conceptului de monedă unică, deoarece sistemul Bretton Woods prezenta tot mai multe semne de tensionare. Pe baza Planului Barre, şefii de stat sau de guvern au convocat Consiliul de Miniştri pentru a concepe o strategie de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Rezultatul s-a materializat în Raportul Werner, publicat în anul 1970, ce propunea crearea UEM în mai multe etape ce urmau a fi finalizate până în anul 1980.

Uniunea monetară urma să favorizeze „convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi completa liberalizare a fluxurilor de capital” Raportul prevedea lansarea unei monede unice, iar privitor la structurile instituţionale necesare implementării se prevedea vag realizarea unei structuri ce avea în centru un sistem comunitar al băncilor centrale europene, analog Sistemului Federal de Rezerve al SUA. De asemenea, susţinea că mobilitatea factorilor de producţie – libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă – va trebui susţinută şi prin transferuri de fonduri publice, dar s-a acordat o importanţă mai mică atingerii convergenţei macroeconomice şi unei inflaţii reduse. Anul 1971 a fost marcat de discuţiile purtate pe aceasta temă. Dar dezordinea economică şi monetară provocată de deciziile americane de a abandona sistemul de la "Bretton Woods" (rata de schimb fixă între monede) şi de a lăsa dolarul să fluctueze a provocat puternice tensiuni între europeni care au reacţionat foarte diferit. Proiectul a fost, deci abandonat. Nerealizarea în practică a obiectivelor Planului Werner şi abandonarea lui se poate explica prin incompatibilitatea acestora cu percepţia din acel moment asupra dezvoltării integrării monetare şi prin rolul Fondului Monetar Internaţional din acel timp cu privire la menţinerea unor cursuri de schimb fixe care nu făceau necesară existenţa unei alte instituţii monetare.

Începând cu aprilie 1972, a fost pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub denumirea de şarpe monetar european. În cadrul acestuia, monedele vest europene păstrau între ele o marjă de fluctuare de ±2.25% având drept pivot dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cel mai bine cotată şi cel mai slab cotată putea să existe un ecart maxim de 4.5%. Faţă de dolar flotau concertat, mişcările ondulatorii ale acestei flotări fiind asemănătoare mişcărilor unui şarpe într-un tunel, de unde şi denumirea sistemului. Ca urmare a incidentelor din economia mondială de la începutul anilor ’70, după doi ani de la crearea sa, în acest sistem mai rămăseseră doar marca germana, monedele din Benelux şi coroana daneză.

Eşecul şarpelui monetar poate fi explicat prin absenţa coordonării economice şi prin rezultate divergente în materie de inflaţie şi şomaj. Cu alte cuvinte, ţările au răspuns şocurilor prin politici economice independente.

Procesul de integrare monetară europeană la mijlocul anilor ’70 nu înregistrase practic nici un progres, această constatare aparţinând de fapt comitetului condus de fostul comisar european Robert Marjolin care, în raportul său, consemna: „Europa nu se află mai aproape de UEM decât era în 1969. De fapt, chiar şi atunci când au apărut unele semne de progres, acestea au fost rapid estompate. Europa anilor ’60 era o entitate economică şi monetară mult mai unitară, proces care a înregistrat un regres în ultimii ani; politicile economice şi monetare nu au fost niciodată, în ultimii 25 de ani, mai divergente ca în prezent”. S-a conturat ideea introducerii unei monede compozite, European Currency Unit – ECU, în locul revenirii la un „şarpe valutar” revizuit şi lărgit, în baza unor parităţi bilaterale. În aceste condiţii s-au căutat soluţii pentru instituirea unui Sistem Monetar European (SME).