Salariul

1.1 Piaţa muncii.

Forţa de muncă (munca) reprezintă unul din factorii de producţie cu rol determinant în activitatea economică, procurarea acestuia asigurându-se, ca şi în cazul celorlalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei.

Piaţa muncii (sau a forţei de muncă) reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea şi oferta de forţă de muncă. Cererea provine din partea deţinătorilor de capital în calitate de cumpărători iar oferta din partea posesorilor de forţă de muncă.

Piaţa muncii mai poate fi definită ca fiind ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă în funcţie de nivelul şi oscilaţiile salariului, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei active în mărimea, structura şi calitatea corespunzătoare exigenţelor pieţei.

Piaţa muncii se prezintă şi ca un sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură, prin mecanisme specifice (salarii, negocieri) echilibrarea ofertei şi cererii de forţă de muncă şi se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe.

Această piaţă recepţionează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor, fiind influenţată în acelaşi timp de mişcarea acestora. De exemplu: fenomenele inflaţioniste şi creşterea preţurilor la bunurile şi serviciile de consum exercită o presiune asupra tranzacţiilor (negocierilor) cu privire la salariu.

În acelaşi timp transmite propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.

În procesul funcţionării economiei naţionale piaţa muncii îndeplineşte funcţii de ordin economic, social - politic, educativ etc. ca:

a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, subramuri, profesii, teritoriu în concordanţă cu structura cererii;

b) unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie în condiţiile autonomiei agenţilor economici;

c) influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor;

d) contribuţie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială;

e) furnizarea de informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificare şi reintegrare a forţei de muncă.

Forţa de muncă este o marfă de un fel deosebit, cu trăsături fiziologice, psihologice, sociale şi morale ce o deosebesc de celelalte mărfuri - fapt ce imprimă pieţei forţei de muncă o serie de particularităţi:

a) grad ridicat de rigiditate şi sensibilitate condiţionând atât echilibrul economic cât şi cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea rezultă nu numai din particularităţile ofertei ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale.

Astfel, asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de justiţie socială, de echilibru social.

Pe termen scurt, cererea de muncă, cererea de muncă este practic invariabilă deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de noi locuri de muncă, presupune o anumită perioadă de timp;

b) oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja;

c) posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta şi nu schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice. Oferta de muncă depinde de: vârstă, sex, starea sănătăţii, condiţii de muncă - aspecte care nu sunt neapărat de natură economică;

d) oferta de muncă este eminamente perisabilă având un caracter relativ rigid deoarece posesorul ei trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât găsirea unui loc de muncă favorabil, trebuind să se angajeze şi când cererea forţei de muncă este mai mare decât oferta şi invers, singurul mijloc de subzistenţă fiind în principal salariul;

e) generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţi ca nişte mărfi, sau pentru a deveni salariaţi, ci, în primul rând, ca oameni. Ca urmare, oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă. P. Samuelson spunea: “omul este mai mult decât o marfă”;

f) cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ele se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.