Sărăcia - o problemă globală

O cincime din populaţia totală a planetei - trăieşte în sărăcie absolută: foamete, malnutriţie, maladii contagioase, mortalitate infantilă ridicată, condiţii de viaţă precare, teamă şi insecuritate. Există însă şi multe persoane bogate care trăiesc în state “dezvoltate" şi dispun de mijloace şi resurse care pot ajuta la reducerea sărăciei; de asemenea, multe guverne ale statelor bogate au capacitatea de a transfera resurse şi cunoştinţe practice în vederea reducerii sărăciei. Sunt cei bogaţi obligaţi să ajute la diminuarea sărăciei în statele în curs de dezvoltare ? Unii afirmă că nu există nici o datorie de acest fel, pe când aţii susţin că avem datoria clară de a face tot ce ne stă în putinţă.

Există diferite tipuri de programe, fie organizate de către guvern (cu sau fără ajutor extern), fie organizate de către fundaţii de caritate private. Aceste programe doresc să ajute persoanele sărace să îşi îmbunătăţească nivelul de trai sau să se asigure că oamenii nu se află în situaţii de sărăcie extremă. Aceste programe sunt mai puţin spectaculoase decât ajutoarele de urgenţă, dar impactul lor este cu mult mai mare.

Arhiepiscopul Helda Cămara spunea cândva: „Când îi ajut pe cei sâraci sunt considerat sfânt, dar când întreb de ce sunt săraci sunt considerat comunist". Ceea ce deducem de aici este că ajutorul nu este reprezentat cu necesitate doar de răspunsul menit să aline şi venit din compasiune, ci constă în identificarea cauzelor sărăciei şi înlăturarea celor posibile prin intermediul acţiunii umane. Nu trebuie să fii comunist pentru a recunoaşte că unele cauze sunt reprezentate de nedreptăţi, politici economice şi altele de acest gen.

Există vaste modalităţi în care indivizii pot acţiona din proprie iniţiativă în scopul reducerii sărăciei. Pe lângă acestea, sunt multe lucruri pe care guvernele le pot realiza, atât prin intermediul asistenţei oficiale, cât şi prin cel al politicilor comerciale potrivite.

Cuvântul „ajutor" poate semnala ideea că asistenţa este expresia bunăvoinţei, dorinţei de a face bine, fiind adesea relaţionat cu ideea de „caritate". Termeni precum „bunăvoinţa" sau „caritate" pot fi acceptaţi dacă sunt interpretaţi cu atenţie, dar ei pot da naştere unor impresii false. Ceea ce adesea este făcut din bunăvoinţă sau caritate este văzut ca depăşind datoria sau obligaţiile morale. Altfel spus, ne simţim bine atunci când ajutăm.

Uneori, în cercurile care se ocupă de dezvoltare, accentul este pus pe problematizarea în direcţia dreptăţii, nu a carităţii pentru „lumea săracă". Unul dintre aspectele care trebuie evidenţiate în acest sens e acela că dreptatea este o obligaţie pentru noi, în timp ce caritatea nu este. Acest aspect este înşelător, căci, din moment ce se face apel la bunătate, caritate sau compasiune, se poate considera că acestea reprezintă anumite căi de stabilire a unor îndatoriri semnificative, necesitând astfel la fel de multă acţiune -dacă nu mai multă - ca şi apelul la dreptate.

Sintagma „dreptate, nu caritate" este utilizată pentru a sublinia două aspecte importante. Primul este acela că oamenii au tendinţa de a aprecia caritatea foarte mult în termeni de răspunsuri individuale, în timp ce ideea de dreptate nu se rezumă doar la ceea ce fac indivizii, ci acoperă structurile şi relaţiile generale existente sau care tind să existe într-o societate. Mulţi vor accepta, drept componentă a „dreptăţii sociale", organizarea societăţii de aşa manieră încât să existe un sistem de impozitare progresivă care să asigure nevoile de bază ale tuturor indivizilor. Dacă acest lucru este acceptabil pentru societăţi separate, de ce să nu fie acceptat pentru lumea luată ca întreg ? Instituţiile şi acordurile internaţionale ar trebui să reflecte acest scop. „O distribuire dreaptă a resurselor mondiale" ar înseamnă cel puţin asigurarea nevoilor de bază pentru toţi locuitorii planetei.