Sisteme Administrative din Germania și Belgia

Sistemul administrative din Germania şi Belgia

Consideraţii generale

Administraţia nu poate fi privită ca o entitate universală şi permanentă, marea varietate a efectivelor sale nu poate fi explicată doar prin importanţa economică sau demografică a statelor: este necesară luarea în considerare a structurilor, moravurilor, practicilor politice proprii fiecărei naţiuni.

Organizarea administrativă constituie o manifestare particulară a specificităţii şi identităţii unui stat. Ea reprezintă, cel mai adesea, produsul unei lungi evoluţii isto¬rice, marcate de particularităţile naţionale, ce pare să fie, în consecinţă, în mod special, predestinată să reziste influenţelor europene.

Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de a şti dacă sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure administraţii de stat sau dacă acestea vor fi distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorităţi proprii, pentru diferite porţiuni din teritoriu.

În mod obişnuit, identificăm o administraţie de stat şi o administraţie locală.

La nivelul statului, vom distinge: a) organisme administrative centrale repre¬zentate de structuri guvernamentale şi structuri ministeriale; b) organisme adminis¬trative specializate şi c) organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate).

Termenul de cabinet, în sistemul politico-administrativ, are în vedere, în majori¬tatea ţărilor Uniunii Europene, guvernul în sensul său restrâns de membri ai Consi¬liului de miniştri.

Totodată, articulaţia între ministru şi serviciile sale diferă mult de la un stat la altul. Spre exemplu, „cabinetul ministerial', care s-ar părea că este indispensabil funcţionării administraţiei publice franceze, se prezintă ca o structură a cărei natură şi funcţionare nu sunt cel mai adesea nici cunoscute şi nici înţelese în alte ţări europene.

în sfârşit, în doctrina europeană se fac referiri şi la ritmurile guvernamentale, înţelese ca variaţii la nivelul executivului, ce presupun trei aspecte, şi anume: stabili¬tatea guvernamentală propriu-zisă, adică succesiunea unor guverne având orientare şi compunere distincte; alternanţa la putere, cu alte cuvinte, trecerea din opoziţie la guvernare şi invers, precum şi stabilitatea ministerială, privită ca longevitatea unor persoane în funcţie.

În cadrul numeroaselor mişcări de modernizare a funcţiei publice şi a guvernării existente la ora actuală în lume, o problemă care se ridică adesea priveşte structurile optime ale serviciilor guvernamentale şi ministeriale, ca şi cum s-ar putea vorbi, undeva în lume, de un model ideal sau ca şi cum această problemă ar putea fi anali¬zată separat în raport cu atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale.

Modificarea relativ frecventă a numărului şi titulaturii ministerelor se întâlneşte nu doar în România, ci şi în ţări precum Belgia, Danemarca şi Franţa. Problema care se ridică este dacă aceste modificări reprezintă o adaptare la dinamica realităţii, în vederea sporirii eficienţei serviciilor publice, având ca finalitate îmbunătăţirea activităţii executive sau, mai degrabă, ar fi vorba adeseori de rezultatul unor erori sau unor presiuni partizane. Un răspuns categoric, se susţine în doctrină, ar fi greu de dat, indiferent de statul la care ne-am raporta.

Guvernul

Toate circuitele administrative, într-o ţară civilizată şi, în general, în epoca modernă, sunt „dirijate" de executiv, care are, prin excelenţă, o sorginte politică, spre satisfacerea nevoilor sociale, realizate politic şi transformate, prin norme juridice, în sarcini sau misiuni ale administraţiei.

Caracterul uşor diferenţiat parlamentar al statelor comunitare determină o serie de particularităţi ale fiecărui guvern, mai semnificative fiind cele ce privesc formarea, longevitatea, structura şi funcţionarea acestora.

Stabilitatea guvernamentală cu repercursiuni în planul acţiunii administrative (programul de guvernare) este condiţionată de numeroşi factori, printre care se evidenţiază sistemul partidelor politice şi obiceiurile care se practica la alcătuirea guvernelor.

Instabilitatea guvernamentală nu presupune schimbarea tuturor sau a majorităţii deţinătorilor de portofolii ministeriale, odată cu schimbarea guvernelor. Aceasta ar dovedi un real exerciţiu democratic, deoarece titularii portofoliilor ministeriale sunt numiţi după criterii de competenţă şi nu după culoarea politică.

Practica a dovedit că longevitatea ministerială poate exista cu o instabilitate guvernamentală cronica (ex. Franţei sub cea de-a III şi a IV¬a Republică sau a Italiei din domeniile 7-8 ale sec. XX). Această realitate impune prudenţă în aprecierea efectelor instabilităţii guvernamentale asupra administraţiei.

În ce priveşte formarea şi funcţionarea guvernelor sunt de remarcat trei aspecte care prezintă interes:

1. gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, cu efecte asupra stabilităţii administraţiei şi capacităţii sale de adaptare;

2. poziţia şefului guvernului care poate fi primus inter pares sau adevaratul conducător al politicii guvernamentale;

3. modul de funcţionare a echipei guvernamentale care condiţionează modalităţile de coordonare interministerială şi rezultatele acţiunii guvernului.

Prezintă interes trecerea în revistă astructura şi funcţionarea guvernelor celor mai importante ţări din Uniunea Europeană.

Executivul federal german nu dispune de puterea originară de a legifera, având nevoie pentru aceasta de o delegare din partea Parlamentului. Legea de abilitare va sublinia conţinutul, scopul şi întinderea competenţelor delegate. Delegarea legis¬lativă poate fi acordată guvernului federal sau guvernelor de land. Ea poate, de asemenea, să fie transferată agenţiilor administrative speciale, dacă acest lucru este prevăzut prin lege. în anumite cazuri, delegarea legislativă trebuie aprobată de a doua cameră a Parlamentului.

Dintre ţările continentale din Europa cu regim parlamentar, Germania a cunoscut o stabilitate guvernamentală remarcabilă, explicabilă prin sistemul de partide, dar şi prin mecanismele constituţionale instituite spre a ocroti această stabilitate, a feri guvernul, pe cât posibil, de hărţuirea politicianistă a partidelor reprezentate în parla¬ment, cât şi a unor curente politice parlamentare dezordonate, de insularizare sau chiar de atomizare a unor parlamentari, de natură a compromite eficacitatea activităţii de ansamblu.

Formarea Guvernului federal în Germania depinde de alegerea Cancelarului federal de către Dieta federală (Bundestag), la propunerea Preşedintelui Federaţiei. Formarea Guvernului, după alegerea Cancelarului, face obiectul unor negocieri, în parte publice, care stabilesc un acord al coaliţiei, fixând în detaliu programul politic şi compunerea Guvernului.

Astfel, în Germania, aspect deja evocat, Cancelarul este desemnat de Preşe¬dintele ţării şi ales de Bundestag, potrivit unei proceduri ce începe cu propunerea prezidenţială, dar care poate continua cu candidaturi propuse în cadrul Adunării reprezentative, ceea ce niciodată nu a fost cazul. Odată ales, Cancelarul îşi formează Guvernul, cu acordul preşedintelui federaţiei, miniştrii putând fi ulterior şi schimbaţi, astfel că orice legătură dintre Parlament şi aceştia este mediată de Cancelar.

În cadrul Guvernului, Cancelarul federal deţine o putere considerabilă, fixând liniile directoare ale politicii guvernamentale şi îşi asumă răspunderea pentru înfăp¬tuirea lor. Cancelarul este principalul factor de decizie politică din sistemul puterii.

Nu există incompatibilitate între funcţiile guvernamentale şi parlamentare fede¬rale, iar membrii Guvernului sunt, în egală măsură ,membrii Dietei. Dimpotrivă, ei nu pot fi membri într-un Parlament sau într-un Guvern de Land şi, implicit, nici în Consiliul federal german (Bundesrat).

Formarea Guvernului federal depinde de alegerea Cancelarului. Cu câteva luni înaintea alegerilor pentru Dieta federală, partidele sau coaliţiile de partide îşi desemnează candidatul la funcţia de cancelar. După alegerea Dietei aceasta alege Cancelarul la propunerea Preşedintelui federaţiei.

Formarea Guvernului după alegerea Cancelarului, face obiectul negocierilor între partide, care stabilesc atât programul politic cât şi compoziţia Guvernului. Membrii se numesc şi se revocă de către de către Dietă la propunerea Cancelarului.

Nu există incompatibilitate între funcţia guvernamentală şi calitatea de parlamentar, membrii Guvernului fiind de regulă şi membrii Dietei federale. Funcţia guvernamentală este însă incompatibilă cu cea de membru în Guvernele sau Parlamentele landurilor, ceea ce implică şi incompatibilitatea cu funcţia de membru al Consiliului federal.