Sistemul Economic al Chinei

La începutul secolului XX, China era o tara nedezvoltata si exploatata economic de puterile coloniale occidentale. Peste trecutul sau imperial s-au suprapus republica, ocupatia japoneza, razboiul civil si revolutia comunista. Istoria Chinei arata ca, desi aceasta a fost invadata de alte popoare, ea a ramas izolata de-a lungul timpului, atât de civilizatia crestina, cât si de cea islamica, dezvoltându-se separat si bazându-se pe prelucrarea traditiilor si a puterii creatoare mostenite.Modelul de dezvoltare chinez este total diferit fata de oricare altul, iar din acest motiv el reprezinta o curiozitate, dar si un exemplu cert, pentru toti economistii interesati sa surprinda esenta acestui fenomen unic în economia mondiala.

Mai mult, China si-a faurit o politica de independenta nationala construita pe cele Trei principii fundamentale ale poporului, proclamate de Sun Yat-sen în 1912: nationalism, democratie si prosperitate. Aceste principii au fost transformate, în consens cu noile realitati, de catre Mao Zedong în cele Trei teze politice fundamentale: Alianta cu Uniunea Sovietica, Alianta cu Partidul Comunist si Sustinerea taranilor si muncitorilor. Mai departe, Deng Xiaoping a revolutionat întreaga comunitate internationala, prin aplicarea si combinarea, cu succes, a sistemului politic  socialist, cu sistemul economic  capitalist, atribuindu-i Chinei sintagma - O tara doua sisteme

Refacerea Chinei si replasarea ei pe locul care i se cuvine sub soare: acela pe care trebuia sa-l ocupe Imperiul din centrul lumii, a fost obiectivul comun al acestuia.

Pornind de la datele istorice si de la realitatile momentului, modernizarea Chinei, dupa 1949, se putea realiza numai reducând progresiv subdezvoltarea, obiectivul principal al socialismului timpuriu din aceasta tara. Într-un articol publicat în China Focus, premierul chinez Zhao Ziyang spunea: Nu putem aplica în mod mecanic ceea ce s-a scris în carti, nici nu putem imita în mod mechanic celelalte tari socialiste, ci trebuie sa pornim de la realitatea Chinei si îmbinînd principiile de baza ale marxismului cu conditiile noastre sa gasim în practica o cale de edificare a socialismului cu caracteristici chineze.

În primii 30 de ani dupa proclamarea Republicii Populare Chineze (1949), guvernul a adoptat sistemul economiei planificate, iar scopurile si limitele pentru diferitele sfere ale dezvoltarii economice au fost stabilite de comitetele de planificare ale statului. De fapt, planificarea reprezinta metoda principala de conducere unitara de catre statul socialist a întregii activitati economico-sociale, pe baza planului national unic. Fabricile produceau bunuri conform planurilor cincinale stabilite de stat, iar recolta taranilor era si ea planificata minutios. Departamentele comerciale se aprovizionau si vindeau marfa conform planurilor statale, iar calitatea, cantitatea si pretul erau fixate de departamentele de planificare. Sistemul planificat urmarea dezvoltarea stabila si programata a economiei Chinei, însa rezultatele au demonstrat ca acesta a limitat dezvoltarea economiei si a epuizat-o. Tara a început sa se confrunte cu probleme sociale si economice foarte grave, greu de controlat:

. explozia demografica;

. insuficienta productiei agricole si a distribuirii acesteia;

. obturari în numeroase sectoare industriale;

. insuficienta infrastructurii si a transporturilor;

. carente în formarea unei elite stiintifice si tehnice;

. lipsa unei gestionari eficiente.

Toate aceste neajunsuri au favorizat cresterea diferentelor de trai dintre urban si rural, ducând la dezechilibre între regiuni, desi se urmarea ridicarea nivelului de trai si o dezvoltare egalitara. Saracia si înapoierea au fost componentele principale ale primului stadiu al socialismului în China, tara eminamente agricola, care se baza înca pe munca manuala. Se simtea nevoia din ce în ce mai mult de o adaptare a doctrinei socialiste la realitatile socio-economice ale tarii.