Sistemul factorilor de producție

Economia politica studiaza factorii de productie dintr-o tripla perspectiva:

- microeconomica

- macroeconomica

- mondoeconomica

Cele trei perspective de abordare sunt complementare si se articuleaza in mod organic in structura unei optici unitare asupra esentei, tipurilor si actiunilor factorilor de productie in economia reala.

Generic, factorii de productie pot fi definiti drept ansamblul conditiilor necesare si suficiente pentru ca orice proces de productie sa se poata desfasura conform scopului sau predeterminat.Factorii de productie reprezinta in aceasta versiune, totalitatea elementelor de intrare in procesul de productie, ceea ce se reflecta si in denumirea atribuita lor in limba engleza si anume “inpul”.

O delimitare conceptuala necesara in acest context este cea intre notiunea de ”factori de productie” si cea de “resurse”.Aceste notiuni desemneaza doua categorii de entitati distincte din economia reala, desi termenii in sine sunt utilizati deseori ca fiind sinonimi.In opinia noastra notiunea de “resurse” exprima in esenta starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale dar si incorporale), fara a le asocia in mod univoc o anumita destinatie de utilizare ,cum ar fi: productia sau consumul.Ca atare resursele, prin simpla lor existenta au in raport cu procesul de productie caracterul unui potential productiv. In anumite conditii, prin decizii si actiuni adecvate specifice ale agentilor producatori, resursele sunt activate prin atragerea intr-o utilizare concreta, primind astfel o anumita destinatie si devenind factori de productie.Deci factorii de productie reprezinta surse aduse de catre agentul producator intr-o stare activa, proprie utilizarii lor efective in procesul de productie.

Ideea specificata a fiecarei categorii de resurse, respectiv de factori de productie ,atat din punctual de vedere al naturii lor intrinseci cat si al serviciului adus in procesul de productie, conduce la elaborarea unei tipologii reprezentative a acestor factori, considerati in varietatea formelor lor de existenta, aflate intr-o continua extindere si diversificare.Stabilirea unei asemenea tipologii a constituit o preocupare distincta pentru stiinta economica in diferitele ei stadii de maturizare.Astfel William Pelly,precursor al economiei politice clasice engleze, afirma metaforic ca “munca este tatal, iar pamantul este mama avutiei”.Ulterior economistul francez Jean Baptiste Say a elaborat “formula trinitara”,devenita celebra care definea drept factori de productie:munca, pamantul si capitalul .

Dezvoltarea industriala postbelica a pus in evidenta faptul ca performantele de piata ale firmelor producatoare au ajuns sa fie influentate tocmai de actiunea unor factori “netraditionali”, neinclusi in conventionala formula “trinitara”.De asemenea s-a remarcat ca asemenea factori au ajuns sa polarizeze eforturi de investitii tot mai insemnate, cum ar fi investitiile in cercetare si dezvoltare tehnologica, in formarea profesionala a personalului, in informareatizarea activitatii firmelor si in amelioararea managementului lor.

Asemenea evolutii au condus la formularea unei teorii a neo-factorilor de productie.Delimitarea dintre factorii de productie clasici si neo-factori, decurge din considerente legate de natura lor intrinseca, dar si de modul specific de actiune si gestiune a factorilor din fiecare categorie.Astfel:

- factorii de productie clasici, respectiv: munca, natura si capitalul, au la origini resurse din categoria celor tangibile (vizibile), care pot fi cuantificate direct si pot fi gestionate sub formele lor alternative de stocuri si de fluxuri.In schimb:

- neo-factorii, respectiv abilitatea intreprinzatorului, tehnologiile, informatia isi au originea in general in resurse din categoria celor intangibile (invizibile).

Ca urmare, exercitarea proprietatii si a gestiunii asupra lor implica modalitati net deosebite de cele valabile in cazul factorilor clasici; insesi tipologiile uzuale ale resurselor cum ar fi:”epuizabile - inepuizabile”,”stocabile – nestocabile”,”primare – derivate”, precum si caracteristica de raritate se aplica pentru neo-factori de o maniera neconventionala.

Tipologiile actuale puse de acord cu complexitatea reala a proceselor de productie din economiile contemporane dezvoltate recunosc legitimarea luarii in considerare atat a factorilor clasici cat si a neo-factorilor, care in fapt actioneaza autonom dar sinergic se pp si se interconditioneaza reciproc.

2. Caracterizarea generala a factorilor de productie clasici

MUNCA - functionarea oricarui sistem de productie este de neconceput fara prezenta si interventia omului.

Stiinta economica abordeaza omul nu numai in calitatea sa de purtator al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci si in calitate de posesor al unor abilitati ce-I permit sa actioneze in scopul satisfacerii acestor nevoi.Variatele procese de producere a bunurilor corporale incorporale, respectiv a serviciilor capabile sa satisfaca nevoi umane dintre cele mai diverse, au drept element comun faptul ca desfasurarea lor presupune prestarea de munca.Intr-un anumit sens prestarea muncii poate fi identificata cu insusi actul productiei.

MUNCA – factor originar, primar, de productie – reprezinta activitatea specific umana desfasurata in scopul obtinerii de bunuri etc.

Ca factor de productie, munca imbraca o forma procesuala si nu forma unei resurse stocabile, asa cum este cazul celorlalti factori de productie clasici: astfel munca se manifesta numai ca factor de productie in stare activa.Resursa care genereaza acest flux se refera la ansamblul de abilitati fizice si intelectuale care fac posibila prestarea unei anumite munci.