Sistemul Fiscal în Italia

Definirea fiscalităţii

Termenii de fisc şi fiscalitate au o vechime considerabilă, existând dinaintea apariţiei statale. În acea vreme, pentru obţinerea unor bunuri de la cei cărora le prisoseau, se utiliza un obiect obişnuit de colectare, care se numea fiscus sau coş. De aici derivă termenul de fiscalitate ca fiind legat de mobilizarea unor resurse.

Odată cu apariţia statului apare necesitatea mobilizării unor fonduri la dispoziţia acestuia.

Veniturile în bani iau treptat locul veniturilor în natură şi îmbracă forma unor vărsăminte obligatorii. Pentru asigurarea nivelului veniturilor necesare statului şi pentru mobilizarea şi urmărirea acestora a apărut o instituţie specializată a statului numită FISC. De aici a derivat şi termenul de FISCALITATE.

Dicţionarul Explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea ca fiind “totalitatea legilor, reglementărilor referitoare la impozite şi taxe împreună cu mijloacele aferente acestora”.

Astfel, putem deduce că FISCALITATEA reprezintă ansamblul obligaţiilor, al prelevărilor către administraţia financiară împreună cu reglementările, instrumentele şi mijloacele referitoare la acest ansamblu.

Conceptul de fiscalitate poate fi definit într-o abordare financiară, ca “sistem de percepere a impozitelor”, iar într-o abordare juridică ca: “sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea impozitului”. Apar două elemente de referinţă: impozitul şi fiscul. Impozitul este definit în general prin prisma funcţiei sale clasice, ca “o contribuţie solicitată pentru asigurarea serviciului obligaţiilor publice a Statului şi colectivităţilor locale” , iar fiscul, ca “ administraţie obligată cu perceperea impozitelor”.

Conţinutul esenţial al fiscalităţii este reprezentat de prelevările şi vărsămintele cu caracter obligatoriu către administraţia fiscală, în cadrul cărora îşi găseşte câmpul de manifestare economia publică.

Definirea sistemului fiscal

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei şi acţiunii factorului uman, ca urmare a evoluţiei societătii umane, creat iniţial pentru a răspunde unor obiective financiare, la care ulterior s-au adăugat obiective de natură economico-socială.

Prelevările fiscale au apărut odată cu apariţia puterii publice a Statului şi a relaţiilor de schimb care iniţial au avut loc în natură, iar ulterior în etalon monetar, în scopul îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor sale.

În epoca contemporană, prelevarea fiscală se realizează prin intermediul impozitului. Acesta constituie mijlocul cel mai important de finanţare a nevoilor publice şi elementul de referinţă în teoria şi practica fiscală.

Impozitul constituie un instrument creat de om, prin care puterea publică să-i asigure anumite utilităţi publice. Fiind un produs intelectual, pentru a exista trebuie alese unele elemente de natură economică, prelucrate şi combinate după anumite reguli, cu respectarea princiipiilor care stau la baza relaţiilor sociale. Acest lucru se explică prin faptul că puterea publică nu are posibilitatea tehnică de a prelua, în momentul creării venitului, partea care îi este necesară pentru a asigura finanţarea obligaţiilor care îi revin, şi deci, trebuie să preia o parte din venitul naţional repartizat prin intermediul pieţei între subiecţii participanţi.

Sistemul fiscal ca ansamblu de principii, reguli şi mod de organizare, se materializează în legi sau acte normative cu putere de lege, emise cu scopul de a colecta veniturile statului şi a reglementa cheltuirea acestora.

Sistemul fiscal în Italia

Sistemul fiscal italian este sintetizat într-un cod fiscal general, care este actualizat în fiecare an prin legea finanţelor. Principalele capitole ale codului fiscal italian sunt:

• Societăţile comerciale italiene şi persoanele fizice rezidente - sunt supuse impozitării venitului global;

• Societăţile comerciale şi persoanele fizice nerezidente - sunt supuse impozitării veniturilor obţinute numai în Italia;

• Cotele progresive se aplică pentru persoanele fizice: cu cât e venitul mai mare, cu atât sunt mai mari şi cotele procentuale de impozit;

• Taxele în Italia se împart în două clase:

- taxele directe, cum sunt impozitele aplicabile societăţilor comerciale şi persoanelor fizice, impozitul regional pe producţie, impozite municipale pe clădiri şi terenuri agricole etc.

- taxele indirecte, cum ar fi: impozitul pe bunuri, pe servicii, pe importuri.

Autoritatea financiară din Italia face parte din Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Taxele sunt plătite pentru a obţine un contraserviciu. Trebuie spus că plătitorul de taxe nu este întotdeauna liber să aleagă dacă vrea respectivul serviciu, din moment ce adesea acesta este obligatoriu (de exemplu, taxa pentru ridicarea gunoiului menajer din oraşe); chiar şi în cazurile în care plătitorul este liber să aleagă sau nu serviciul (de exemplu, taxa pentru ocuparea spaţiului public), suma datorată nu este preţul serviciului, ci reprezintă o taxă; adesea nu există o corespondenţă între valoarea serviciului şi nivelul taxei (de exemplu: taxele şcolare).

Impozitele reprezintă cea mai importantă categorie de prelevări fiscale, ele furnizând aproximativ 90% din veniturile statului. Plata impozitelor nu are legătură cu activitatea organului care le încasează sau a plătitorului. Ca urmare, nu există nicio pretenţie individuală şi nici un beneficiu identificat; ele corespund serviciilor publice, care prin definiţie nu sunt separate în mod distinct.

Sistemul fiscal italian este caracterizat printr-o incidenţă scăzută a impozitelor pe capital şi câştiguri din capital şi un echilibru între impozitele directe şi indirecte. Veniturile anuale totale sunt de peste 300 de miliarde EUR, din care trei sferturi provin doar din 4 taxe: IRPEF , IRPEG , IVA şi taxe pe uleiuri minerale.

Între 1996 şi 1998 sistemul fiscal a fost reproiectat: multe impozite şi contribuţii au fost desfiinţate, iar în locul lor a fost introdus un impozit regional (IRAP); sistemele de impozitare a veniturilor financiare şi a profiturilor companiilor, precum şi organizaţiile non-profit au fost reformate; a fost introdusă o procedură pentru predarea declaraţiilor on-line, iar sistemul de penalizări a devenit mai puţin sever.

Legea nr. 80/7 Aprilie 2003 a împuternicit Guvernul să realizeze o reformă completă a sistemului fiscal. Legea prevede un sistem bazat pe cinci impozite:

1. impozitul pe veniturile persoanelor fizice;

2. impozitul pe veniturile persoanelor juridice;

3. taxa pe valoare adăugată;

4. taxa pentru servicii;

5. accize.

În ceea ce priveşte impozitul pe veniturile persoanelor juridice (IRPEG), care este operaţional de la 1 Ianuarie 2004, există o cotă de 33%. Referitor la impozitul pe veniturile persoanelor fizice, IRPEF, un prim pas al reformei a fost făcut odată cu legea financiară din 2003 care, printre alte măsuri, a crescut minimul cotei IRPEF de la 18% la 23%, dar în acelaşi timp a crescut plafonul veniturilor care nu fac obiectul impozitării; de asemenea, a păstrat opţiunea alegerii sistemului anterior, dacă acesta era mai bun.

Legea financiară din 2005 a pus în aplicare a doua etapă a reformei impozitelor asupra veniturilor personale. Aceasta a redus categoriile de impozitare la trei:

 23% - până la 26.000 EUR;

 33% - între 26.000 EUR şi 33.500 EUR;

 39% - peste 33.500 EUR.

Pentru veniturile care depăşesc 100.000 EUR a fost introdusă o contribuţie de solidaritate de 4% pe lângă cota de 39%, dar numai în anul 2005. O altă inovaţie importantă a fost introducerea scutirii de impozit privind cheltuielile familiei cu dependinţele acesteia, care vor fi deduse din venitul total.

Există şi anumite cote reduse de impozit şi scutiri de la plata impozitelor, dar în cazul unor anumiţi agenţi economici. Cota de impozit standard pentru IRPEG este de 33%. Taxele locale (IRAP) au o cotă de 4.25%.