Sistemul Monetar Bretton Woods

I. Rolul sistemului monetar internațional

Apariția sistemelor monetare internaționale a fost direct influențată de nevoia națiunilor de a coopera între ele pentru o prosperitate ridicată.

Un sistem monetar internațional reprezintă totalitatea principiilor, normelor, mecanismelor și instituțiilor care permit persoanelor fizice/juridice din țări diferite să coopereze în domeniul monetar.

Rolul sistemului monetar internațional poate fi recunoscut din cele trei funcții principale ale sale:

- asigurarea schimbului și circulației monedelor;

- furnizarea de lichidități monetare internaționale necesare derulării tranzacțiilor internaționale;

- ajustarea balanțelor de plăți externe în condițiile existenței unui deficit în cadrul lor.

Înainte de implementarea sistemului Bretton Woods au fost alte încercari de punere în aplicare a acestui concept.

Una dintre ele a fost Uniunea Monetară Germană, încheiată între Prusia și Austria, cărora li s-au alăturat și alte state. Printre prevederile impuse se numărau stabilirea parităților metalice pentru fiecare tară membră, menținerea monometalismului argint și reglementări privind emisiunea și circulația monedelor în și între țările membre.

Blocurile monetare au apărut din dorința marilor puteri de a impune un control asupră tărilor dependente. Caracteristicele lor sunt: stabilirea unui raport de valoare între moneda pivot și cele satelit, asigurarea convertibilității monedei pivot si a celor satelit, reglementarea relațiilor monetare ale statelor membre în raport cu statele din afara blocului.

Aceste entități au creat fundația necesară creării sistemului monetar de la Breton Woods.

II. Implicațiile înființării și funcționării sistemului de la Bretton Woods

Criza economică din anii 1929-1933 a afectat tot globul și a influențat crearea unui sistem ce permite dezvoltarea statelor membre într-un cadru dirijat de reguli și principii.

În anul 1944, la Bretton Woods, a avut loc Conferința Monetară și Financiară Internațională, unde reprezentanți ai 44 de state au discutat problema înființării unui sistem monetar internațional.

Dintre proiectele aduse de reprezentanți cele mai seminificative au fost cele ale americanilor, Planul lui Keynes, și cel am britanicilor, Proiectul lui White.

Keynes era de părere că trebuie să fie creată o monedă internațională, bancor, și un program de compensație prin care statele cu execedente bugetare să ofere credite celor cu deficit.

La rândul lui, White era de părere că trebuie creat un Fond de stabilizare, la care să participe statele membre în cote egale, pentru a oferi ajutor financiar celor aflate în criză și o monedă de circulație internațională, unitas.

Se poate observa ca planurile celor doi economiști avea puncte comune. Ambii erau de acord că trebuie impusă o monedă comună și că statele ar trebui să se finanțeze între ele pentru întări puterea lor economică, precum și a sistemului.

Aplicarea sistemului monetar internațional a presupus impunerea unor principii de funcționalitate.

Primul este Etalonul monetar. S-a stabilit că dolarul va deveni etalon monetar, precum și monedă de rezervă și de plata pe plan internațional. Dolarul a fost moneda aleasă ca etalon deoarece în acel moment SUA era una din cele mai mari puteri a lumii, fiind neafectată de Primul Război Mondial.

Ca și dolarul, aurul era deasemenea etalon monetar, la acea vreme fiind considerat marfă și mijloc de schimb. Având în vedere rezervele de aur aflate la dispoziția Sistemului Federal de Rezerve al SUA, 1 dolar era calculat ca având valoarea de 0,888671 grame aur. Raportul valoric dintre aur și dolar a devenit de 35$ pentru o uncie de aur (31,1035 grame de aur).

Prin implemetarea acestui sistem (denumit etalon aur-devize), posesorii de dolari aveau posibilitatea de a alege dintre cele două forme ale etalonului. Astfel aurul intră în circuitul economic atunci când nu se putea echilibra valoarea de cumpărare a dolarului cu bunurile corespunzătoare. Dacă puterea de cumpărare a dolarului era în declin, posesorii de dolari cereau transferul lor îm aur.

Al doilea principiu este Stabilitatea cursurilor de schimb. A reprezentat unul din principiile fundamentale ale funcționării sistemului, fiind considerat condiția de bază pentru realizarea cooperării monetare și a dezvoltării comertului internațional.

El presupunea practicarea unor cote fixe, iar pentru aceasta fiecare țară era obligată să-și definească valoarea paritară a monedei în unul din etaloanele internaționale. Apoi cursurile de piață ulterioare nu puteau oscila peste marja de +/-1% față de paritatea oficială, țările emitente având obligația să supravegheze această evoluție.

Au apărut astfel noțiunile de curs-planșeu și curs-plafon, termeni ce semnifică valoarea oficială autorizată cea mai scăzută ce poate fi atinsă de moneda țării în cauză în raport cu dolarul, respectiv valoarea cea mai ridicată ce poate fi atinsă.

Astfel mecanismul monetar cuprindea și procedee de echilibrare piețelor prin controlarea puterii de cumpărare a etalonului de valoare. Dacă puterea de cumpărare scădea și nu se putea ameliora prin metodele normale de redresare (creșterea dobânzilor, limitarea creditelor etc.), FMI aproba modificarea valorii paritare din devalorizarea oficială, adică prin redimensionarea raportului monedă-aur. Unitatea monetară era definită printr-o cantitate mai mică de aur. În situația inversă, când puterea de cumpărare creștea avea loc procesul de revalorizare oficială, prin care se mărea cantitea de aur cu care se definea unitatea monetară.

Al treailea principiu important este Convertibilitatea monetară. Acest principiu are ca țintă două aspecte diferite. Primul este convertibilitatea dolarului, singura monedă ce putea fi transpusă în aur. Autoritățile americane monetare se angajau să convertească oricând, la cererea băncii centrale, depozitele lor în dolari. Al doilea aspect ține de convertibilitatea dolarului în alte monezi naționale. Astfel erau desființate toate restricțiile și discriminările în domeniul plății și transferurilor internționale. Banca centrală era obligată să cumpere propria monedă deținută de o bancă centrală străină.

Crearea unor rezerve monetare oficiale este al patrulea principiu. Țările membre FMI erau obligate să-și constituie rezerve monetare pentru convertirea sumelor dorite și pentru a putea face intervenții pe piețele ce prezintă dezechilibru monetar.

Ultimul principiu este Echilibrarea balanțelor de plăți. Țările membre aveau obligația să asigure menținerea echilibrului balanțelor de plăți. Excepție de ala acest principiu făcea SUA deoarece deficitul balanțelor lor se făcea prin emisiune de monedă. Se observa astfel supremația Americii în acest sistem.