Sistemul Monetar European

1. CREAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN

SME a constituit o nouă încercare de stabilire a unui sistem de rate de schimb fixe ale valutelor CEE, ce aveau fluctuaţii foarte mici şi care puteau fi periodic ajustate.

SME a fost construit pe şarpele monetar european având însă unele noi caracteristici menite să favorizeze lărgirea numărului membrilor săi şi să faciliteze funcţionarea mecanismului ratei de schimb (ERM). Noile caracteristici sunt: unitatea europeană de valută (ecu), care este alcătuită din sume fixe ale fiecărei monede şi indicatorul de divergenţă care să ofere simetrie în greaua problemă dintre valutele care se apreciază şi cele care se depreciază. Cea din urmă a fost supusă unor lungi şi grele dificultăţi de negociere, având ca rezultat faptul că un comportament mediu trebuie să reprezinte un comportament bun, numai că aceste caracteristici nu se potriveau cu o altă caracteristică a EMS, şi anume alinierea generală la politica antiinflaţie a Germaniei.

Astfel pentru a pune capat instabilitatii monetare de pe pietele de schimb, generalizata dupa 1971, Comunitatea Economica Europeana a demarat intense negocieri în vederea realizarii unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13 martie 1979, Comunitatea Economica europeana (cu exceptia Angliei care a declarat ca va participa mai târziu) a creat un "spatiu monetar comun"[1].

Sistemul Monetar European, care a înlocuit "sarpele monetar" continuându-i principiile, avea ca obiectiv crearea unei zone de stabilitate în Europa de vest si realizarea unei convergente a politicilor financiare si economice ale tarilor membre, folosind un sistem complex de cursuri valutare, de forme de interventie si de noi facilitati de credit[2].

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost gândit cu scopul de a stabiliza cursurile de schimb ale monedelor nationale si de a contracara inflatia.

Se cuvine subliniat faptul că noul sistem monetar european s-a dorit să fie independent de cel internaţional creat la Bretton Woods, în 1944, şi deci, implicit, faţă de dolar. Acest sistem(SME) a început să funcţioneze de la 13 martie 1979. El a reprezentat un mecanism al cărui obiectiv principal a fost asigurarea stabilităţii raporturilor de schimb între monedele statelor membre ale Comunităţii Economice Europene

SME a constituit o etapă esenţială aprocesului de integrare economică interstatală europeană, în general, de integrare monetară, în special.

1.1 Obiectivele principale ale SME au fost:

1) Existenţa unor rate de schimb stabile,dar ajustabile

Realizarea acestei ţinte a implicat:

- Un numerar comun ± European Currency Unit (ECU)

- determinarea pentru fiecare monedă a unui curs pivot în raport cu ECU;

- fixarea unor limite de fluctuaţie în jurul cursului pivot;

- posibilitatea modificării cursului pivot.

[1] C.Basno, N.Dardac, C.Floricel, op.cit., p.63-64

[2] Conf.univ.dr.ec. Ana Cojol, op.cit., p.59

2)O justă repartiţie între parteneri a sarcinilor de intervenţie pentru corectarea ratei de schimb, ajustarea acesteia făcându-se în funcţie de evoluţia unui ,,indicator de divergenţă’’.Băncile Centrale acţionau în tandem

3) Dezvoltarea solidarităţii între statele membre. Atingerea acestui scop a presupus:-

- Punerea în comun, în cadrul Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM), creat în 1973, a 20% din rezervele din aur şi dolari deţinute de Băncile Centrale care, în contrapartidă, primeau cantităţi corespunzătoare de ECU folosibile în relaţiile reciproce

- acordarea de ajutor membrilor în dificultate, îndeosebi credite pe termen scurt şi mediu.

SME aparţine categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinaţie între cursurile fixe si fluctuante.

Sistemul Monetar European a fost conceput astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe pieţele de schimb asupra monedelor comunitare,sistemul de interventii susţinut prin mecanismele de credit vizând, în special, evitarea asa numitelor "mişcari greşite" ale cursurilor de schimb. Deci, Sistemul Monetar European a fost fondat pe doua piloane : un sistem de intervenţii pe pieţele de schimb si un acord asupra manierei de finanţare a acestor intervenţii[3].

Conform întelegerilor stabilite (Bremen - 1978), fiecare ţara declara - cu asentimentul partenerilor - un curs pivot al monedei proprii, în ECU, si acesta reprezinta cursul oficial (central) sau paritatea în ECU a monedei respective. Pe baza acestui curs pivot se declara apoi cursuri bilaterale între valutele ţărilor Sistemului Monetar European, denumite cursuri - pivot bilaterale (cursuri centrale bilaterale) a căror mişcare trebuie să se înscrie în limitele marjelor de fluctuaţie prezentate, fiind asigurata prin intervenţiile băncilor centrale[4].

S-au creat astfel doua mecanisme de intervenţie :

• unul, prin care fiecare bancă centrală este obligată să intervină pe pieţele externe, atunci când propria monedă atinge una din marginile de fluctuaţie ;

Ţările membre ale Sistemului Monetar European au declarat parităţile bilaterale ale monedelor lor, în jurul cărora cursurile de schimb pot oscila cu ± 2,25 %, iar ca exceptie temporară, pentru unele monede (care nu au participat la "şarpe"), s-a admis o marja de fluctuaţie de ± 6 % (au beneficiat sau beneficiaza de aceasta : lira italiana, pesetas spaniola, escudo portughez). Totodata, se determina cursuri centrale pivot ale monedelor lor în raport cu moneda compozita ECU[5].

• altul, care se referă la definirea unui curs de monede, cu ajutorul căruia să se determine cursurile centrale (paritătile) monedelor individuale şi limitele de fluctuaţie, ca şi obligativitatea acţiunilor de corecţie în caz de divergenţe.

[3] C.Basno, N.Dardac, C.Floricel, op.cit., p.64

[4] Conf.univ.dr.ec. Ana Cojol, op.cit., p.59

[5] Conf.univ.dr.ec. Ana Cojol, op.cit., p.59

Dacă o singură monedă (de exemplu, marca germană) deviază prea mult faţă de cursul central, cel de-al doilea mecanism intră în funcţiune şi necesită o acţiune corectivă solitară a Bundesbank-ului, în timp ce primul mecanism presupune o intervenţie a tuturor băncilor centrale.

În vederea stabilirii cursurilor reciproce ale monedelor şi a determinării condiţiilor optime de intervenţie, s-a avut în vedere un număr de criterii de referinţă care să permită autorităţilor monetare naţionale să se implice pe pieţele de schimb pentru a menţine o ordine minimă. Pentru fiecare dintre monedele sistemului au fost definite tipurile de intervenţii obligatorii şi/sau prezumtive prin raportarea la o alta monedă comunitară sau faţa de unitatea compozita ECU.