Specializarea și Dezvoltarea Producției Agricole

Dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a factorilor utilizaţi în producţia agricolă se răsfrânge pozitiv asupra rezultatelor economice numai în măsura în care se asigură un management ştiinţific întregii activităţi productive ce se desfăşoară în această ramură a economiei. Progresele mari înregistrate în agricultura ţărilor avansate sunt urmarea firească nu numai a dezvoltării forţelor de producţie, dar şi a aşezării acestei activităţi pe temeiuri ştiinţifice.

Conceptul de management ştiinţific al activităţii de producţie din agricultură cuprinde un ansamblu de acţiuni tehnice, economice, organizatorice şi sociale cu caracter macroeconomic, direcţionate către o raţională utilizare a resurselor naturale, materiale şi umane ale producţiei, în scopul realizării unor randamente crescânde, cu consumuri eficiente de resurse.

Activitatea managerială în agricultură este de neconceput fără cunoaşterea conceptelor din teoria economică legate de programarea interregională, concentrare, specializare, cooperare şi integrare economică.

Astfel înţelegerea justă a problemelor privind dezvoltarea structurală a agriculturii şi îmbinarea raţională a ramurilor de producţie necesită ca o condiţie prealabilă, explicitarea şi precizarea conţinutului noţiunii de ramură de producţie.

Prin ramură de producţie se înţelege o parte componentă a producţiei agricole, care se deosebeşte de celelalte prin:

- uneltele de producţie folosite în procesul muncii;

- obiectele muncii asupra cărora se acţionează;

- specializarea şi calificarea forţei de muncă participante în producţie;

- tehnologia folosită;

- produsul sau produsele obţinute;

- destinaţia producţiei.

În baza acestor criterii de definire a noţiunii de ramură de producţie, agricultura cuprinde:

Producţiei vegetală şi producţia animală. În producţia vegetală sunt incluse următoarele ramuri de producţie: cereale pentru boabe, leguminoase pentru boabe, plante tehnice, plante pentru producerea de seminţe şi seminceri, plante furajere, legumicultură, viticultură, pomicultură, floricultură şi arboricultură. În producţia animală sunt incluse următoarele ramuri de producţie: creşterea bovinelor, suinelor, ovinelor, cabalinelor, păsărilor, piscicultura, apicultura, sericicultura.

Ţara noastră dispune de condiţii favorabile pentru dezvoltarea tuturor acestor ramuri de producţie. Pe teritoriu însă, în funcţie de favorabilitatea condiţiilor naturale şi economice, ca şi de alţi factori, ramurile de producţie agricolă se dezvoltă în proporţii diferite, care trebuie să fie optim dimensionate, într-un sistem armonios de îmbinare.

În raport de greutatea specifică pe care o deţin în valoarea producţiei agricole marfă dintr-o anumită zonă sau unitate productivă, ramurile de producţie se împart în următoarele categorii:

a) Ramura sau (ramurile) de bază, care ocupă locul principal în activitatea productivă şi deţine cea mai mare pondere în structura producţiei marfă. Această ramură indică profilul şi specializarea producţiei dintr-o zonă sau unitatea economică.

b) Ramurile complementare, care deţin o pondere mai mică în structura producţiei marfă şi se dezvoltă pentru folosirea cât mai deplină şi cât mai eficientă a resurselor economice, pe care nu le poate folosi ramura de bază, sau a celor care se creează prin dezvoltarea ramurii, respectiv a ramurilor de bază.

c) Ramurile ajutătoare sunt acelea care, de regulă, nu dau producţie marfă, întreaga lor producţie fiind consumată în interiorul zonei sau întreprinderii agricole. Ele se organizează în scopul de a servi dezvoltarea producţiei în ramurile de bază sau în cele componente. Un exemplu tipic de ramură ajutătoare îl constituie producţia de furaje.