Statul națiune în era globalizării

Una din caracteristicile definitorii ale evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială – în a doua jumătate a secolului al XX-lea – este tendinţa de trecere de la internaţionalizare la globalizarea vieţii economice. Globalizarea este o realitate de netăgăduit pentru lumea contemporană, ea cuprinzând toate sectoarele vieţii economice: economia, comerţul, informaţia, cultura, civilizaţia, societatea.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor o soluţionare mai curând globală decât naţională.

Globalizarea nu a însemnat sfârşitul statului ci a dat naştere la un tip diferit de stat, unul cu atribute pe care nu le-a mai avut înainte. De exemplu statele naţionale, într-o lume globalizată, depind de entităţi aflate dincolo de jurisdicţia lor naţională. „Unitatea dintre statul naţional şi societatea naţională se sparge, se structurează alte raporturi de forţe şi concurenţiale, noi conflicte şi intersectări între unităţile naţional-statale şi actorii ei, pe de o parte, şi actorii transnaţionali, identităţi, spaţii sociale, stări şi procese, pe de altă parte”1.

Este limpede, chiar la nivelul percepţiei comune, că, în globalizarea incipientă de acum, actorii principali încep să fie alţii decât doar economiile naţionale, puterea să fie deţinută de altcineva decât de un stat, ordinea economică şi politică specifică să nu se mai bazeze pe echilibrul de forţe şi să nu mai accepte convenţiile care limitează libertatea. Puterile tradiţionale – economice, politice, militare, culturale – se alimentează cu alte resurse decât cele materiale, ba apar şi alte tipuri de puteri, legate de inteligenţa reproductibilă, controlul informaticii, dezvoltarea inovaţiei şi a culturii antreprenoriale etc..2

În domeniul comerţului internaţional, procesul de globalizare a avut ca efect creşterea mai rapidă a comerţului în raport cu producţia. Astfel, în perioada 1984-1997, comerţul mondial a crescut de 17 ori, în timp ce produsul intern brut mondial a sporit de 6 ori. Această tendinţă se va menţine şi în viitor3.

Este globalizarea un fenomen obiectiv, ireversibil?

Răspunsul este paradoxal, şi DA şi NU.

DA

Procesul este un proces obiectiv din următoarea perspectivă – capitalismul ca sistem de organizare a activităţilor economice (producţie, desfacere, consum) conţine procesul de internaţionalizare.

Acest fapt este identificabil pe două dimensiuni:

1) În plan microeconomic: firma capitalistă în evoluţia ei firească, dacă nu întâmpină obstacole, poate să ajungă la o concentrare a capitalului şi la o dimensiune a puterii ei economice şi financiare care o împing la internaţionalizare (prin diferite forme, prin schimburi comerciale externe, apoi prin investiţii din capital extern) piaţa internă a ţării sale de origine nemaifiindu-i suficientă.

2) La nivel guvernamental organizarea capitalistă incită la manifestarea unor state după o logică imperială (când respectivul stat ajunge la o putere economică mare). Unii filozofi politici sau istorici, precum Hobson sau marxiştii, au avansat astfel ideea potrivit căreia, pentru a asigura supravieţuirea sistemului capitalist la nivel naţional, statele încurajează expansiunea economică în exterior a agenţilor economici naţionali. Repartiţia inegală a avuţiei conduce la o acumulare de resurse de investiţii din ce în ce mai mare. Acestea nu vor fi investite în activităţi economice ce ar putea duce la o ofertă de bunuri şi mai mare pe piaţa internă, deoarece ele nu pot fi absorbite. Cauza: nici bogaţii, nici săracii nu pot consuma toate bunurile – săracul nu are venituri suficiente, bogatul nu are capacitate fizică de a consuma dincolo de o anumită limită. În consecinţă, investiţiile sunt orientate în exterior, către colonii, susţinând tendinţele imperialiste ale puterii politice (R. Heilbroner, 1996).

NU

Aceste evoluţii, la nivel de firmă sau de guvern nu sunt suficiente pentru a se produce fenomenul de globalizare. Pentru ca fenomenul să se producă este nevoie de intervenţia deliberată a autorităţilor politice naţionale.

Actualul joc de globalizare se produce ca urmare a acceptării de către majoritatea statelor lumii a tendinţei, imprimate după cel de-al doilea război mondial, de renunţare la controlul fluxurilor lor internaţionale. Începând cu anii ’90 procesul a cunoscut o extindere fără precedent. Procesul s-a desfăşurat de-a lungul timpului neliniar – a avut o tendinţă de extindere, dar nu în mod uniform.

Majoritatea statelor lumii au acceptat să-şi liberalizeze fluxurile de capital doar de la mijlocul anilor ’80. Anterior, numeroase state în dezvoltare au manifestat reticenţe faţă de intrarea capitalului străin în economiile lor. Fără acceptarea de către autorităţile naţionale a renunţării la obstacolele din calea internaţionalizării economiei lor naţionale, globalizarea nu s-ar fi realizat. Renunţarea poate fi determinată de constrângeri externe liber consimţite sau coercitive.

În fapt, de la mijlocul anilor ’80 evoluţia procesului de globalizare este în mod decisiv determinată de decizia marilor puteri de a promova această tendinţă în economia mondială.

Influenţa acestora asupra statelor lumii în direcţia promovării globalizării s-a exercitat prin intermediul unor organizaţii internaţionale.

Astfel, un rol însemnat în această direcţie la jucat Consensul de la Washington – acord convenit între marile instituţii financiare internaţionale, FMI şi Banca Mondiale. În baza acestui acord cele două instituţii au promovat în relaţiile lor cu diferite ţări ale lumii principiile liberalizării fluxurilor internaţionale ale ţărilor respective şi restructurării economiilor lor pe principiile economiei de piaţă.