Știința Economică

Cu peste douã secole în urmã, sistemul ştiinţelor (cunoaşterea

umanã ştiinţificã) se îmbogãţea cu o noua ştiinţã – cea economicã. În acest

orizont de timp, ştiinta economicã s-a dezvoltat puternic şi s-a diversificat

continuu, astfel cã, în prezent, ea însãşi formeazã un sistem complex de ştiinţe autonome.

Geneza, funcţiile şi sistemul actual al ştiinţei economice

Gândirea economicã are o istorie relativ îndelungatã. În ultimele decenii, pe fondul general al diversificãrii ştiinţelor economice şi al modalitãţilor de abordare a realitãţii economice, au apãrut numeroase lucrãri de evaluare şi reevaluare a gândirii economice în ansamblul ei, de la origini pânã în zilele noastre. În condiţiile constituirii epistemologiei, ordonarea şi ierarhirizarea sistemelor de gândire economicã şi de conturare a direcţiilor dezvoltãrii ei viitoare pot fi înţelese pe baza a douã concepte:

fliatia de idei şi aşa-numita situaţie clasicã.

Filiaţia de idei constã în procedeul prin care eforturile oamenilor pentru înţelegerea fenomenelor economice creeazã, perfecţioneazã şi reconsiderã structurile analitice, într-un proces fãrã sfârşit.

Un exemplu, adesea folosit pentru demonstrarea filiaţ de idei este cel

Al teoriei valorii şi preţului. În acest sens, s-a impus linia de analizã Aristotel – A. Smith – T. Malthus – J. S. Marshall, toţi aceştia recurgând la conceptele de cerere şi de ofertã pentru explicarea valorii.

În ceea ce priveşte ”situaţia clasicã “, aceasta apare în anumite mo-

mente ale dezvoltãrii analizei economice şi se caracterizezã printr-o consolidare, o coordonare şi o sintezã a progreselor ştiinţifice pânã la momentul respectiv.

Ea se concretizeazã într-o operã, sau printr-un autor, ale cãrei raţionamente se extind asupra unei întregi perioade, ce poate cuprinde decenii sau chiar secole. O astfel de concepţie evolutivã asupra gândirii economice a fost fundamentatã de J.A. Schumpeter în lucrarea “Histoire de l`analyse économique.”

Ulterior, metodologia de abordare şi de analizã a evoluţiei gândirii şi

ştiinţei economice a fost dezvoltatã şi modernizatã.

O primã perioadã a evoluţiei gândirii economice se extinde de la

originile ei greco-romane şi asiatice pânã la Adam Smith, deci pânã la

sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lunga perioadã corespunde unei dezvoltãri lente a gândirii economice şi a constituirii ei ca disciplinã autonomã, dotatã cu tehnici şi metode proprii de analizã ştiinţificã.

De o deosebitã importanţã a fost în aceastã perioadã gândirea acelor economişti care au efectuat primele analize globale ale proceselor economice: W.Petty, cu a sa “Arimetica Politicã”, şi F.Qusnay, cu faimosul sãu “Tablou Economic”. Spre sfârşitul Evului Mediu, ştiinţa economicã a început sã se constituie sub denumirea de mercantilism.

Pe o asemenea bazã teoreticã, Adam Smith a reuşit sinteza sa în “Avuţia naţiunilor”, prin care a dat expresie primei “situaţii clasice” din isoria gândirii economice. Au fost puse bazele economiei politice, transformându-se într-o ştiinţã autenticã, cu statut special în sistemul ştiinţelor.

A doua perioadã a istoriei ştiinţei economice se încadreazã într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului XVIII-lea şi ultima treime a secolului al XIX-lea. Această perioadă este dominată de Şcoala clasică engleză,ilustrată de D.Ricardo, T.Malthus, J.S.Mill. Din punct de vedere analitic, K.Marx apare ca un “membru disident” al grupului ricardian. Unii specialişti acordă francezului J.B.Say un loc important în epocă şi în găndirea universală.

A treia perioadă se încadrează între 1870 şi primul război mondial, respectiv marea recesiune mondială, din anii ’30. În acest interval de timp,

s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice germane (W.Roscher, G.Schmoller, Fr.List), ale marginiştilor vienezi în teoria valorii şi a distribuţiei (C.Menger, E.Böhm-Bawerk, F. von Wieser), ale lui L.Walras, V.Pareto, A.Marshall. Promotorii teoriei utilităţii marginale s-au separat mai târziu în două şcoli : Şcoala Psihologică de la Viena şi Şcoala neomarginalistă sau matematică (Şcoala de la Lausanne).

A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii ’20 şi anii ’70 ai secolului XX. Această perioadă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală “Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”.

Opera economică a lui Keynes a dat un impuls viguros analizei economice. Dovadă a acestui fapt este şi constituirea liberalismului clasic al secolului al XX-lea, ai cărui corifei – Mises, Hayek, Friedman – formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii.