Strategii în Mediul Concurențial

INTRODUCERE

În general, la început de mileniu, economia mondială se caracterizează prin confruntarea forţelor care converg, pe de o parte înspre integrarea în economia mondială – globalizare –şi pe de altă parte înspre fragmentare în economiile de scală, în producţie şi în piaţa mondială.

Integrarea în economia mondială presupune: firme multinaţionale, reţea mondială de comerţ, coordonarea deciziilor în instituţii supranaţionale, interdependenţa economică între ţări prin dezvoltarea investiţiilor directe, fragmentarea procesului de producţie în mai multe ţări, coordonarea politicilor economice deasupra ţărilor prin globalizarea pieţelor financiare şi acorduri în integrarea economică.

Fragmentarea în economia mondială constă în protejarea sectorului agricol, eliminarea tarifelor vamale, politici de respingere a investiţiilor străine directe, comerţ exterior bazat pe acorduri bilaterale şi unilateralism în politicile comerciale. Balansul acestor forţe conduce la dezvoltarea pieţei mondiale, la specializare în investiţii, producţie şi comerţ, la stimularea creşterii economice.

Economia de piaţă este un sistem economic care precede sistemul economic capitalist şi se caracterizează prin schimbul liber de produse prin intermediul banilor, prin oportunitatea ca toţi membrii societăţii să devină întreprinzători cu scopul de a prosperaşi printr-o stare conflictuală, pe de o parte între întreprinzători concretizată prin competiţie sau concurenţă,şi pe de altă parte, între întreprinzători şi salariaţi în problema repartiţiei bogăţiei. Noua ordine socială din mileniul trei are în vedere consensul social prin cooperare şi concentrare, implicarea statului la nivel microeconomic prin sistemul de co-decizie şi co-gestiune, prin folosirea instrumentelor fiscale, bancare şi tot ce poate stimula cererea şi oferta. Consensul social reprezintă un mod de organizare şi de acţiune prin care se asigură coerenţa responsabilităţilor şi avantajelor ce revin întreprinzătorilor, fără a se diminua importanţa şi rolul concurenţei, dar în care factorul uman este primordial.

Trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă sunt:

• liberalismul economic, în care proprietatea privată este fundamentul acestuia;

• mediul concurenţial, care determină luarea deciziilor celor mai profitabile;

• profitul, care este mobilul riscului asumat de întreprinzător;

• eficienţa economică, care este misiunea de bază a întreprinzătorului;

• intervenţia pozitivă şi activă a organismelor guvernamentale, care impulsionează întregul mecanism;

• specificitatea datorată culturii organizaţionale şi culturii naţionale.

Economia de tranziţie se caracterizează prin coexistenţa elementelor economiei centralizate, de comandă, aflate într-o continuă diminuare şi elemente ale economiei concurenţiale, de piaţă, aflate într-o continuă dezvoltare (libera iniţiativă, privatizarea, libertatea economică, restructurarea, redefinirea rolului statului în economie).

CAP. 1: STRATEGIA FIRMEI, CONCURENŢAŞI AVANTAJUL COMPETITIV

1.1.Aspecte generale ale strategiei firmei

1.1.1.Conceptul de strategie şi de management strategic

Noţiunea de management strategic a fost consacrată în 1973, de către teoreticianul american Igor Ansoff şi s-a constituit ca o evoluţie a planificării strategice. Evoluţia managementului strategic începe cu dezvoltarea unei baze operaţionale dată de utilizarea unui buget şi evoluează în 4 faze spre un instrument de construcţie pe termen lung:

Faza I – Planificarea financiară de bază – se bazează pe utilizarea bugetelor anuale şi pe focalizare funcţională, cu scopul asigurării unui control operaţional.

Faza a II-a – Planificarea bazată pe previziune – utilizează analiza mediului pentru a realiza o alocare statică a resurselor pe termen scurt şi mediu.

Faza a III-a – Planificarea orientată extern – realizează un răspuns activ dat provocărilor din partea unui mediu competiţional agresiv. Procesul bazat pe o gândire strategică constă în construcţia unor alternative strategice, ca rezultat al unei analize complete a pieţei. Flexibilitatea procesului se datorează alocării dinamice a resurselor.

Faza a IV-a – Managementul strategic – treapta superioară a abordării relaţiei organizaţie-mediu. Organizaţia creează viitorul prin dirijarea tuturor resurselor pentru obţinerea unui avantaj competiţional şi flexibilizarea structurilor şi a procedurilor de planificare. Elementul de stabilitate al organizaţiei este constituit dintr-un sistem de valori favorabil abordărilor creative.

Saltul calitativ ce se face de la planificarea strategică la Managementul strategic este un rezultat şi, în acest timp, un răspuns la creşterea gradului de incertitudineşi complexitate în care operează la momentul actual organizaţiile. Acestui aspect i se adaugă tendinţa de globalizare a economiei. Aplicarea oricărui model strategic la nivelul organizaţiei trebuie să ţină seama prioritar de particularităţile resurselor umane. În acest sens, esenţială în fundamentarea strategiei este cunoaşterea amănunţită a culturii de organizaţie. Succint, strategia managerială se concentrează pe utilizarea combinată, crearea şi re-crearea resurselor şi capabilităţilor firmei. Resursele sunt: tangibile, intangibile şi umane, iar capabilităţile sunt abilităţi asociate funcţiilor firmei, ca de exemplu: cercetare ştiinţifică şi viteză în inovare, motivarea personalului, capacitatea de a promova permanente îmbunătăţiri ale procesului de producţie, calitatea, eficienţă în distribuţia produselor, eficienţa service-ului post vânzare.

1.1.2.Misiunea strategică şi obiectivele firmei

Misiunea poate fi definită ca expunerea publică a intereselor organizaţiei, a raţiunii de a fi, în termeni de interese şi nevoi ale consumatorilor, a modului în care acestea urmează a fi satisfăcute, a pieţelorşi a manierelor în care se vor realiza. Declararea misiunii fixează domeniul de interes al organizaţieişi explică natura afacerii sale prin asocierea cu un produs, o tehnologie sau o necesitate specifică a consumatorului. Misiunea trebuie să fie clară şi specifică fiecărei organizaţii, respectând o serie de reguli şi vizând aspecte legate de logică şi stil, dintre acestea mai importante sunt următoarele: expunere realistă şi mobilizatoare pentru toţi membrii organizaţiei; corelarea logică a tuturor componentelor misiunii; integrarea componentelor misiunii într-un tot unitar.

Calitatea enunţului misiunii se consideră a fi condiţionată de modul în care se răspunde acestor cerinţe, astfel încât organizaţia să fie diferenţiată faţă de concurenţă. Exprimarea misiunii evoluează în timp o dată cu evoluţia organizaţiei. În general, se consideră că în evoluţia misiunii se pot identifica patru faze.

1.Misiunea neclară – specifică organizaţiilor mici, ai căror manageri sunt, de obicei şi iniţiatorii lor. Aceştia sunt preocupaţi îndeosebi de continuitatea activităţii în vederea supravieţuirii şi nu există experienţa necesară şi nici o motivaţie în expunerea clară a misiunii.

2. Misiunea generală – oferă o direcţionare a activităţii prin fixarea unor criterii, însă rămâne relativ vagă.

3.Misiunea specifică – implică alegerea unor criterii ce vizează îndeplinirea unor obiective precise, astfel încât să fie satisfăcute aşteptările celor interesaţi.

4.Misiunea cu fixarea unor priorităţi – prezintă gradul cel mai avansat de formalizare. Ierarhizarea criteriilor arată o structurare clară a sistemului de valori în cadrul organizaţiei. În cazul marilor societăţi comerciale pe acţiuni, exprimarea clară a misiunii reprezintă o condiţie esenţială în obţinerea suportului acţionarilorşi al investitorilor.