Studiu asupra Economicei lui Aristotel

Autenticitatea textului este contestata, primele doua carti fiind atribuite unor discipoli din traditia Lyceului iar cartea a III-a, pastrata numai în traduceri latine din secolul al XIII-lea, pare a fi trecut prin influente stoice sau crestine.

Cu toate acestea, textul numit Oikonomikos nu a fost exclus definitiv din listele general acceptate ale textelor aristotelice si, cel putin primele doua carti, nici nu au fost atribuite cu mai mare certitudine altor autori. Editiile cele mai importante au pastrat, cu precizarile cuvenite, numele lui Aristotel, cu toate ca trimiterile din studii mai actuale se refera la „Pseudo-Arisotel”. Este vorba în orice caz despre un text care reflecta cu o fidelitate precisa traditia de gândire peripatetica si, mai ales, este consistent chiar cu preocuparile lui Aristotel legate de filosofia practica. Nu este mai putin important faptul omogenitatii tematice si de vocabular dintre Economice si Politica (mai ales prima carte a acesteia), surprinzatoare pentru un cititor care se apropie de acest tratat cu convingerea definitiva a unui text inautentic.

Despre autenticitate si cronologie

Prima carte a tratatului este legata prin continut de textul omonim al lui Xenofon si de Legile lui Platon, continând însa si un numar semnificativ de corespondente cu Politica lui Aristotel, motiv pentru care ipoteza unei filiatii directe ramâne plauzibila. A. Wartelle adopta argumentul conform caruia dimensiunea redusa a textului nu reflecta spiritul de anvergura specific lui Aristotel, motiv pentru care, autenticitatea ramânând incerta, putem presupune ca este o compilatie, datând din perioada 325-275. Autorul ei (Aristotel sau altcineva) a avut cu siguranta la dispozitie cele doua texte. Singura certitudine este ca aceasta carte întâi a fost atribuita lui Aristotel, fara sa putem sti daca Stagiritul a scris-o într-adevar. J. Tricot a avansat si ipoteza conform careia ar putea fi vorba despre un tratat conservat în stare de proiect, continând o succesiune de surse si locuri comune adunate în stare bruta, ce urmau a fi prelucrate.

Cartea a doua, cu un grad mai ridicat de incertitudine privind autenticitatea, reprezinta o mixtura de teorie si relatari istorice, având probabil proveniente diferite, cert fiind totusi ca aceasta practica de redactare nu este straina nici de Aristotel nici de traditia Lyceului. Cele doua sectiuni sunt în armonie, purtând amprenta aceluiasi autor, neexistând din acest punct de vedere nici un argument ca acesta n-ar putea fi Aristotel.

Pe de alta parte, desi exemplele utilizate nu depasesc, cronologic, perioada lui Alexandru Macedon, raportându-se la lumea unui mare imperiu divizat în provincii conduse de satrapi dar în care pot exista si cetati independente, datele permit fixarea cartii a doua în perioada ultimului sfert al secolului al IV-lea, putând fi scrisa prin urmare de un discipol Peripatetic, desi nici în acest caz, arata Tricot, nu se poate respinge ipoteza existentei unor materiale lasate de Aristotel însusi.

În fine, autenticitatea cartii a treia, pastrata numai în traducere latina, este cea mai îndoielnica, având o origine obscura dar fiind totusi considerata un monument de gândire aristotelica. Francisc Susemihl (1891) admite ca originalul grec al cartii trebuie sa fi fost unul antic, cel mai probabil opera unui peripatetician din generatia imediat urmatoare lui Aristotel, dupa cum unele parti ar putea proveni de la un gânditor stoic din epoca imperiala (secolul II sau III d. Hr.). A. Wartelle se întreaba, în acest caz, în ce masura traducatorul latin ar fi putut fi influentat si de doctrina paulina asupra sacralitatii mariajului.

În lista anonima Vita Menagiana a operelor lui Aristotel, atribuita lui Hesychius din Milet, se gasesc doua titluri interesante: Viata în comun a barbatului si femeii si Legile sotului si sotiei. V. Rose considera în 1854 ca acestea ar fi de fapt unul si acelasi lucru cu cartea a III-a din Economica, dar M.P. Moraux (1951) va avea motive de îndoiala.

Traducerile latine cele mai vechi o plaseaza direct în continuarea cartii întâi (ca parte a acesteia), dar majoritatea editorilor moderni au omis-o dupa exemplul lui Bekker (în a sa Aristotelis opera edidit Academia Regia Borrusica, graecae, ex recensione I. Bekkeri, Berlin, 1831-1836, care a exclus-o din corpus-ul aristotelic). Traducatorii editiei Oxford (E.S. Forster, Oeconomica, în: The Works of Aristotle, Oxford, 1920) au trecut-o complet sub tacere.