Teoria producătorului

Teoria producătorului

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de producţie. Abilitatea întreprinzătorilor permite alegerea celei mai favorabile alternative de combinare a factorilor de producţie, pe baza principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate maxim posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul întreprinzătorului modern şi asigură forţa concurenţială a întreprinderii.

1. Factorii de productie

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri constituie factori de producţie J.B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa "Tratat de economie politică" că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. Celălalt factor, capitalul, este fac¬tor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, in cadrul căreia sunt puse in mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori În vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În teoria economică, din ce în ce mai mult investiţia în capitalul uman este asimilată investiţiei în capitalul fizic, prin realizarea unui efort în termenii timpului şi banilor cheltuiţi în vederea dobândirii cunoştinţelor necesare fructificării acestui factor de producţie. Din acest punct de vedere, putem afirma că investiţia în capitalul uman este o cheltuială prezentă în vederea dobândirii potenţiale a unui venit suplimentar, remunerator al investiţiei derulate.

În cadrul factorilor naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existentă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însenmătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice capabile să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi, totodată, să con¬serve mediul natural.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde resursele de apă (îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (au ca rol asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă in scopul obţinerii unui profit.

Capitalul este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate. In sens juridic, capitalul are o bază mai largă, este constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit din două componente:

a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp. capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp;

b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, produse în curs de execuţie), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme:

a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali;

b) uzura morală, detenninată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu perfor¬manţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea - întreprinderea sau antreprenoriatul - care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Intreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obtine venituri din vânzarea produselor obtinute.

În ultima perioadă îşi fac apariţia noi factori de producţie (neofactori) care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii "clasici", întrucât ei acţionează practic prin intermediul şi împreună cu aceştia, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.