Teorii privind fundamentarea ratei dobânzii

Economiştii clasici si neoclasici au acordat atenţia cuvenita dobânzii elaborând teorii care, fie definesc dobânda, fie identifică factorii care determină nivelul acesteia.

Dintre teoriile care justifica dobânda enumerăm:

Teoria productivităţii, aparţinând lui J. Turgot, se rezumă in expresia: “Acela care imprumută cedeaza nu numai posesia strictă a banului ci işi răpeşte beneficiul sau venitul pe care şi l-ar putea crea, iar dobânda ce-l compensează pentru aceasta nu poate fi considerată ca ceva injust ”

Teoria utilităţii marginale are ca premisa ideea că: ” bunurile prezente sunt apreciate mai mult decât cele viitoare ”. Ca urmare, dobânda reprezintă diferenţa ce se plăteşte pentru utilizarea prezentă comparativ cu cea viitoare a banilor. Printre susţinătorii acestei teorii se numara Böhm Bawerk si Zeiter.

Teoria abstinenţei se bazează pe efortul care îl fac indivizii pentru realizarea de economii ce stau la baza capitalurilor imprumutate.

Teoria dinamica consideră dobânda ca efect al progresului economic.

Teoria mobilizării economiilor intuieste ca lipsa unui stimulent duce la tezaurizarea banilor, respectiv la absenţa lor din circuitul economic, cu urmări nefaste asupra derulării acestuia.

Teoria rarităţii decurge din conceptul lui Cassel care este formulat în sensul că dobânda derivă din raritatea capitalurilor. Dupa Cassel o mare parte din acumulare se efectuează in scopul de a obţine un capital care sa permită “a trăi din dobânda”. Daca rata dobânzii se menţine între anumite limite (chiar dacă coboara limita inferioară) aceasta determină creşterea economiilor (legea lui Child sau a lui Sargent) daca rata scade sub aceasta limita, economiile incep să se diminueze si capitalul se consumă treptat. Dobânda poate deci influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta asupra relativei sale rarităţi.

Teoria riscului pleacă de la premisa ca există un risc evident in legatură cu restituirea banilor imprumutaţi si a fost susţinută de Galliani. Acestă teorie nu rezidă unei analize mai profunde deoarece se percep dobânzi si in condiţiile in care imprumutul este lipsit de orice risc (un imprumut garantat cu un depozit de aceeasi valoare, de exemplu).

Dobânda ca impozit asupra profitului este conceptul de bază al şcolii reprezentate de Schumpeter. Astfel, capitalul trebuie prin esenţa sa să asigure infăptuirea inovaţiilor (introducerea tehnicii) necesare dacă se doreşte dezvoltarea economiei dintr-o dinamică ascensională. Dobânda este o parte a beneficiului pe care intreprinzătorul trebuie să o cedeze pentru a obţine capitalul necesar potrivit dinamicii producţiei determinate de aceste inovaţii. Dobânda este un fenomen care-şi are originea in această dinamică.

Teoria lui Wicksell care se bazează pe productivitatea marginală a capitalului este una din teoriile cele mai importante si de ţinută care işi propune să concilieze teoriile sale cu cele monetare. Dupa Wicksell, există o “rată monetară” sau dobânda a pieţei care derivă din factorii monetari (politica băncilor, cantitatea de bani in circulţie, viteza de circulaţie, fluctuaţiile inflaţioniste) si o rată naturală.

Aceasta rată naturală este rata ce corespunde punctului de echilibru exact între cererea de împrumuturi de capital şi oferta de fonduri economisită. Într-o formă alternativă aceasta este similară nivelului in care rata dobânzii elimină orice tendinţe ale nivelului general al preţurilor mărfurilor de a se deplasa în sens ascendent sau descendent.