Țintirea directă a inflației

Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 a concluzionat ca:

„Bulgaria si România fac parte din acelasi proces cuprinzator si ireversibil de extindere. Ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Copenhaga si în functie de progresele care vor mai fi realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare, Uniunea si-a stabilit ca obiectiv primirea Bulgariei si României ca state membre în 2007. [...] Pornind de la progresele considerabile realizate, Uniunea sustine Bulgaria si România în eforturile lor de a atinge obiectivul de a încheia negocierile în 2004 si le invita sa-si accelereze pregatirile pe teren. [...] Consiliul European din decembrie 2003, bazându-se pe rapoartele periodice si pe documentul de strategie al Comisiei, va evalua progresele realizate în vederea stabilirii cadrului pentru încheierea negocierilor de aderare.”

În România, politica monetarã a constituit deopotrivã obiectul atentiei publicului si al sferei politice. Într-o oarecare mãsurã, performanta, ca si rolul politicii monetare, a fost vãzutã prin oglinzi deformate, din motive endogene sau nu autoritãtii monetare. În absenta unei gestiuni economice orientate spre profit (indusã de statul-proprietar), firmele au continuat sã perceapã politica monetarã ca pe un furnizor automat de resurse financiare, în buna traditie a mecanismului economiei planificate centralizat. Orice tentativã de înãsprire a conditiilor monetare a fost tratatã drept actiune antieconomicã. Atitudinea firmelor a fost frecvent facilitatã de pozitia ambiguã a autoritãtilor publice care, în cea mai mare parte a anilor ’90, nu au reusit sã asigure unitatea dintre angajamentele publice (stabilizare si reforme structurale) si pattern-ul efectiv al politicilor promovate.

Dintre jumatatile de masura cu care a pornit reforma si care au persistat ani de zile, cele mai grave efecte în plan economic si social au avut abordarile indecise si imprecise în domeniul principalelor liberalizari din economie.

Liberalizarea partiala si în trepte a preturilor, în locul uneia pe ansamblu si dintr-o bucata, s-a dovedit a scumpi enorm pe termen lung aceasta actiune absolut indispensabila pe calea economiei de piata, singura apta sa introduca adevar si ordine în plan economic. Efectuarea în trepte a liberalizarii preturilor, pe baza subventionarii preturilor unor produse si servicii de baza pentru consumul populatiei, a declansat de fapt o subventionare inversa a produselor cu preturi mai devreme liberalizate pe seama celor cu preturi mai târziu liberalizate. Tocmai produselor care nu interesau din punct de vedere social li s-a permis astfel sa absoarba în ritm ametitor substanta din economie, din veniturile populatiei, în vreme ce a fost sever si brusc afectata baza de productie exact pentru bunurile de interes social. Consecintele operatiunii au fost suportate de populatie, care se credea protejata prin subventionarea acestor din urma produse de la buget, dar care de fapt finanta, în detrimentul propriu, scaderea productiei de bunuri de interes social.

Liberalizarea preturilor fara liberalizarea dobânzilor a avut ca efect decapitalizarea sistemului bancar si pierderea functiei creditului ca pârghie de restructurare economica. Plafonarea dobânzilor în conditiile exploziei preturilor era un cadou imens facut industriei, care se putea împrumuta mult, întrucât o costa tot mai putin pe masura cresterii inflatiei, dar era inevitabil ca sistemul bancar, în contul caruia trecea nota de plata, sa esueze. A fost nevoie de o substantiala infuzie de la buget, deci tot de la populatie, pentru recapitalizarea sistemului bancar.

Liberalizarea preturilor fara liberalizarea cursului valutar a reprezentat o abordare aproape sub nivelul întelegerii de scoala primara. Opunându-se însa cu obstinatie liberalizarii cursului leului, primele guvernari post-decembriste au introdus asa-numitele “cursuri paralele”: unul ”oficial” si altul de licitatie. Asa cum era de prevazut, însa, toate “citadelele industriale” s-au facut a uita ca traiesc în continuare din “sudoarea poporului” si au exercitat presiuni pentru a obtine fondurile necesare importurilor la cursul “oficial”, dar având pretentia de a-si deconta intern încasarile de valuta din produsele exportate la cursul de licitatie, pe care piata însasi îl propulsa la un nivel de circa trei ori mai avantajos pentru detinatorul de valuta. Evident, cineva trebuia – si a trebuit - sa achite diferenta si consecintele previzibile n-au întârziat mult. Visteria valutara a tarii s-a golit rapid. Când Guvernul Român, primul din perioada post-decembrista, a fost înlaturat, în întreg sistemul bancar românesc nu se mai gaseau decât câteva milioane de dolari.

Abia în 1994, îndeosebi în urma introducerii, la presiunile FMI, pentru prima data, a dobânzilor real-pozitive, s-a obtinut o relativa macrostabilizare. Din pacate, a fost declansata, la scurt timp, tot în numele scopului contraproductiv al prezervarii modelului industrial existent, o nefericita politica de stimulare a activitatii industriale înaintea restructurarii ei. S-a înregistrat ca urmare o pagubitoare crestere industriala, cu pretul fortarii conturilor interne ale statului si accentuarii periclitante a deficitului din conturile externe ale tarii.