Tipuri de economii

Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizata prin modul cum se raspunde la trei intrebari esentiale: cine decide? care sunt motivatiile dominante ale deciziei? si care sunt institutiile-cheie ale cadrului in care se adopta deciziile? Pe baza ansamblului coerent al raspunsurilor tip la aceste intrebari se pot desprinde trasaturile esentiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor economice, carora le corespund in realitate regimurile economice istorice. In aceasta privinta, Raymond Barre distinge trei sisteme economice principale: sistemul economiei naturale, sistemul economiei de piata si sistemul economiei de comanda.

Aceste sisteme economice s-au realizat in practica, prin mecanisme de functionare specifice. Prin acestea, sistemul economic s-a adaptat conditiilor concret-istorice existente. In fapt, aceste doua elemente – sistemele economice si mecanismele specifice – s-au integrat organic, au coexistat intr-o unitate dialectica si dinamica. In diferite etape de dezvoltare a sistemului economic, mecanismul de functionare si-a schimbat structurile, mijloacele, parghiile etc asigurandu-se miscarea sistemului economic. Totodata, realitatea economica nu a putut fi delimitata rigid in cele trei sisteme economice, ele reprezentand ideatizari teoretice, ce au coexistat si s-au interconditionat, iar aprecierea acesteia ca fiind organizata sub una din aceste forme se face dupa criteriul preponderentei pe care o detine fiecare in cadrul intregii activitati economice.

I. Economia naturala

La inceputurile existentei sale, activitatea economica a luat forma economiei naturale. S-a mai numit si “economie autarhica”, “economie casnica inchisa” sau “noneconomie”.

Economia naturala (autarhica) reprezinta acea forma de organizare si functionare a economiei in care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fara a fi nevoie de schimb.

Principalii factori de productie disponibili in etapa respectiva si la nivelul acelei comunitati, si anume, resursele naturale, bunurile de capital, precum si resursele umane, erau alocati la nivelul acestui sistem inchis, urmarindu-se doar satisfacerea nevoilor in limita propriei productii obtinute. Ea a fost preponderenta pana la prima revolutie industriala. Fiecare gospodarie individuala executa toate activitatile, de la obtinerea diferitelor materii prime, pana la pregatirea lor in forma definitiva pentru consum. Astfel, dupa Fernand Braudel, in secolul al XIV-lea, din populatia regiunii mediteraniene (care era centrul activitatii economice, sociale si politice), de aproximativ 60-70 milioane locuitori, cca 90% traiau din munca campului, iar 60-70% din productia regiunii nu ajungea pe piata. In celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau si mai extinse. In cadrul economiei naturale activitatea economica se realiza, in principal, la nivelul gospodariei individuale, care era independenta una de alta, initiativa acesteia apartinand membrilor grupului respectiv.

Motivatia principala a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului, autoconsum care putea lua doua forme: autoconsumul final – ce permitea satisfacerea directa a nevoilor de viata ale oamenilor; autoconsumul intermediar – destinat producerii altor bunuri.

Institutia-cheie o reprezenta gospodaria familiala, izolata din punct de vedere economic, in care “productia si consumul erau imbinate intr-o singura functie datatoare de viata”.

Economia naturala se caracterizeaza prin cateva trasaturi specifice:

- diversificarea activitatii economice, in sensul ca producatorul nespecializat isi realizeaza prin munca proprie bunurilor necesare;

- importanta acordata pamantului, considerat a fi principalul factor de productie;

- predominanta nevoilor biologice;

- izolarea producatorului din punct de vedere economic;

- descentralizarea economiei redusa;

- diviziunea simpla, naturala a muncii.

In timp, economia naturala a cunoscut o evidenta tendinta de restrangere relativa. In fapt, inca din comuna primitiva, treptat, unele bunuri materiale, mai ales uneltele, pe care fiecare producator izolat nu le putea produce singur sau erau produse, dar numai cu mari dificultati, au inceput sa fie procurate prin schimb. Prin urmare, marfa, ca obiect al economiei de schimb, a aparut cu mult inaintea productiei de marfuri. Insa, inainte de aparitia diviziunii muncii, schimbul de activitati avea loc numai cu totul intamplator. Abia dupa aceea el si-a largit treptat sfera de cuprindere si a devenit relativ stabil.