Tipuri de servicii prestate de băncile internaționale

Capitolul I. SISTEMUL BANCAR INTERNAŢIONAL

1. Internaţionalizarea sistemului bancar

În ultimele două decenii, activitatea bancară internaţională a cunoscut un amplu proces de globalizare. Unele bănci, în loc de a colecta depozite dintr-o ţară pentru a acorda împrumuturi în altă ţară, au adoptat o strategie de colectare de fonduri şi acordare de credite în interiorul diverselor pieţe naţionale, graţie implantării locale. Altele şi-au axat dezvoltarea pe pieţele financiare, încercând de asemenea să finanţeze local portofoliile de titluri naţionale. Unele au optat pentru un model mondial de bancă de retail sau activităţi corporatiste, instituţiile de credit făcând eforturi tot mai mari pentru a răspunde nevoilor clientelei prin intermediul prezenţei şi finanţării locale. Ambiţia mondială (sau multinaţională) astfel definită este diferită de conceptul de bancă internaţională, bazat pe colectarea de surse dintr-o ţară pentru finanţarea împrumuturilor într-o alta. Principala diferenţă între activitatea bancară globală şi cea internaţională ţine de modul de finanţare a activelor străine – creanţe asupra debitorilor aflaţi în afara ţării de origine. O bancă internaţională utilizează fonduri provenind de pe piaţa sa internă, în timp ce o bancă globală utilizează fonduri colectate chiar de pe piaţa externă însăşi. Altfel spus, prima este centrată pe activităţi transfrontaliere, în timp ce a doua finanţează economia locală prin resurse locale.

La nivel macroeconomic, băncile au început, odată cu mijlocul anilor 1980, să fie cuprinse în mişcarea globală de liberalizare a activităţilor financiare, ce a avut ca efect creşterea puternică a presiunii concurenţiale. Sectorul serviciilor financiare s-a globalizat progresiv şi a căpătat o dimensiune mondială. Globalizarea financiară corespunde constituirii unei vaste pieţe mondiale a banilor. Începută în 1982, aceasta se bazează pe trei factori, şi anume: decompartimentarea pieţelor, dereglementarea financiară şi dezintermedierea. Astfel, mutaţiile financiare cu care se confruntă sectorul bancar sunt determinate de globalizarea financiară în primul rând, dar şi de inovaţiile tehnologice şi financiare.

Toate aceste cauze au condus după anii 1990 la o serie de operaţiuni de restructurare şi consolidare în sectorul bancar. O primă formă de manifestare a restructurărilor de pe pieţele bancare naţionale a fost concentrarea băncilor, cu efect asupra reducerii importante a numărului de bănci şi de unităţi bancare. În cursul deceniului trecut, numărul fuziunilor şi achiziţiilor în sectorul financiar mondial (bănci, asigurări, societăţi de investiţii) a crescut de 6 ori , pentru ca după anul 1999 să se înregistreze o scădere a numărului acestor operaţiuni, în special în cadrul Uniunii Europene . Dacă faza iniţială a constituit-o consolidarea la nivel naţional, majoritatea fuziunilor şi achiziţiilor realizându-se în cadru naţional, ulterior activitatea s-a deplasat în afara graniţelor. Din punct de vedere industrial, operaţiunile de restructurare bancară se exprimă prin operaţiile de consolidare a bilanţurilor sau a fondurilor proprii prin fuziuni şi achiziţii, care sunt cea mai spectaculoasă formă. Restructurările bancare vizează un efort important de raţionalizare a resurselor şi a mijloacelor, în scopul reducerii cheltuielilor. Ele se manifestă prin două forme de concentrare: concentrarea intra-sectorială şi concentrarea inter-sectorială. În primul caz, raţionalizarea şi eficientizarea decurg din economiile de scară rezultate din creştere şi expansiune, iar în al doilea caz din economiile de gamă.

În plan microeconomic, de la o activitatea exercitată cvasi-artizanal, s-a ajuns astăzi ca numai un grup bancar – Citigroup – să aibă peste 270000 angajaţi, repartizaţi în 3200 de unităţi prezente în 100 ţări de pe 6 continente şi să gestioneze 200 milioane de conturi ale clienţilor . Reorganizarea pe scară industrială a activităţilor bancare a fost facilitată de avântul tehnologiilor informatice şi de comunicare. Diversificarea activităţilor, regrupările, repoziţionările strategice, toate acestea vizează reducerea costurilor şi a riscurilor, precum şi dezvoltarea portofoliului de clienţi. Liberalizarea condiţiilor de operare în bănci a dus la transformarea modului lor de organizare, redefinirea competenţelor şi a activităţilor specifice. O adevărată reorientare strategică tehnică şi comercială este pe cale de a se realiza în cadrul marilor grupuri multispecializate prezente în marile centre financiare ale lumii. Toate sunt motivate de căutarea de noi surse de creare de valoare şi de economii de scară. Este pe cale să se realizeze un nou model de bancă, bazat pe noile activităţi, dar confruntat, de asemenea, cu provocarea globalizării, care se va accentua în deceniile următoare.

Ultima perioadă de timp a cunoscut o liberalizare fără precedent, prin reducerea drastică a barierelor globale în calea concurenţei. Dereglementarea produsă peste tot în lume a permis consolidarea şi extinderea către tipuri tot mai variate de instituţii financiare. Îmbunătăţirile în procesele informatice, telecomunicaţii şi tehnologii financiare au facilitat extinderea geografică, permiţând instituţiilor să administreze fluxuri tot mai mari de informaţii din mai multe locaţii şi să evalueze şi gestioneze riscurile cu costuri mai mici, fără a avea neapărat o proximitate geografică faţă de clienţi. Creşterea activităţilor transfrontaliere ale companiilor nefinanciare a mărit şi ea cererea pentru instituţiile care furnizează servicii financiare dincolo de frontiere.

Totuşi, industria serviciilor financiare în general, şi sectorul bancar în particular, rămân departe de a fi deplin globalizate. Cu toată consolidarea bancară masivă din ţările dezvoltate, fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere au fost mai puţin frecvente . Este foarte probabil ca industria bancară să nu devină niciodată complet globalizată. Unele servicii bancare – cum ar fi creditarea micilor afaceri – ar putea rămâne apanajul băncilor mici, locale, în timp ce alte servicii – cum ar fi creditele sindicalizate – se pretează mai mult la a fi furnizate de instituţii mari, globale. Un studiu cu privire la amploarea globalizării industriei bancare constata că două treimi din firmele multinaţionale studiate alegeau o bancă cu sediul central în ţara gazdă şi mai puţin de 20% dintre ele alegeau o bancă din ţara lor de origine. Filialele companiilor multinaţionale preferă să folosească serviciile unei bănci care cunoaşte piaţa locală, cultura, limba şi reglementările locale, mai degrabă decât bănci care sunt familiare cu condiţiile de pe piaţa ţării de origine. Aceasta sugerează că extinderea globalizării va rămâne limitată.

Băncile internaţionale reprezintă agenţii de execuţie şi organizare a gestiunii globale pentru lichidităţile firmelor transnaţionale. Ele deţin monopolul asupra gestiunii mecanismelor de schimb, executării plăţilor şi reglementărilor internaţionale, furnizează marilor firme transnaţionale resursele necesare realizării investiţiilor directe şi activităţilor curente ale filialelor în străinătate.

Structura sistemului bancar internaţional actual este rezultatul mai multor strategii care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare:

- intensificarea legăturilor internaţionale tradiţionale în baza acordurilor de corespondenţă care constau în deschiderea reciprocă de conturi;

- expansiunea autocentrată presupune organizarea de bănci transnaţionale, cu propria lor reţea de filiale;

- internaţionalizarea indirectă în cadrul sindicatelor sau consorţiilor bancare internaţionale în scopul lansării de împrumuturi în euroobligaţiuni sau eurocredite pentru finanţare de proiecte de mare anvergură.

Băncile americane au fost primele care după al doilea război mondial, profitând de conjunctura favorabilă, au declanşat procesul de transnaţionalizare (expansiune externă). Dezvoltarea activităţii băncilor transnaţionale s-a bazat pe crearea unei reţele interbancare extinse, atât prin aria de acoperire, cât şi prin randamentul operaţiunilor.

Pe lângă activitatea tradiţională a băncilor (colectarea de depozite necesare acordării creditelor), sistemul bancar internaţional contemporan şi-a asumat o serie de alte prerogative: determinarea cursurilor de schimb, finanţarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi, finanţarea proiectelor de dezvoltare etc.