UE și Japonia - impactul celor două puteri asupra economiei mondiale

Uniunea Europeana si Japonia – impactul celor doua puteri asupra economiei mondiale

I. Elementele definitorii ale politicii comerciale japoneze

Japonia, una din marile puteri economice ale lumii, continua sa uimeasca economistii lumii prin particularitatile unice ale binecunoscutului “model japonez” si, mai ales, prin reusitele de netagaduit ale acestuia. La început de mileniu III, economia, ca si întreaga viata sociala japoneza, sunt puternic impregnate de vechile traditii, simbioza care s-a dovedit profitabila pentru marile companii private (edificatoare în acest sens sunt relatiile umane din marile întreprinderi ).

Saraca în resurse, Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina seculara a populatiei, pe un orgoliu national deosebit, legat puternic de spiritul de sacrificiu japonez.

Modelul japonez se mai caracterizeaza si prin rolul extrem de important jucat de stat. La începutul perioadei postbelice, în conditiile distrugerii celei mai mari parti a capacitatilor

industriale, au fost puse bazele unei strânse cooperari între stat si întreprinderi, în scopul elaborarii unei strategiii de refacere si relansare. Ministerul Comertului International si al Industriei (MITI) a adoptat instrumente legislative foarte puternice, care vizau orientarea capitalului spre sectoarele prioritare si filtrarea ofertei si cererii de tehnologii straine, fapt care a condus la crearea de noi industrii. Calitatea actiunilor MITI, la acel moment, a fost data de prudenta cu care a restrâns partea întreprinderilor publice si a încurajat initiativa particulara. Treptat, Japonia a ajuns sa posede o extraordinara forta fondata pe sistemul de organizare a firmelor în cadrul unor retele - celebrele Keiretsu, ale caror firme sunt legate prin participatii financiare încrucisate sau prin relatii privilegiate clienti-furnizori, fapt care asigura un climat de cooperare, deci un grad ridicat de stabilitate în relatiile intra-firme.

Politica comerciala a Japoniei prezinta diferente majore fata de cea a Uniunii Europene, ca de altfel, fata de orice alta economie a lumii. Din punct de vedere al protectiei tarifare, Japonia se situeaza printre tarile dezvoltate cu cele mai scazute niveluri ale protectionismului, cu toate ca specialistii sunt de parere ca Japonia practica cel mai complex si inedit tip de protectie netarifara.

Astfel, desi se recunoaste ca protectionismul tarifar si netarifar nipon s-au redus considerabil, mai ales la nivelul anilor 1980, pe plan international se promoveaza în continuare ideea ca Japonia ramâne o piata închisa pentru exportatorii straini.

Protectionismul japonez este unul mai degraba informal decâ formal, fiind astfel asimilabil celui netarifar:

- un prim obstacol informal îl constituie preferinta consumatorilor japonezi pentru produsele autohtone, care acopera toata gama bunurilor de consum;

- o alta bariera informala o reprezinta înclinatia accentuata catre economisire si, fata de americani sau europeni, mult mai redusa înclinatie spre consum, cunoscut fiind stilul de viata modest al majoritatii populatiei japoneze;

- o alta este data de particularitatile retelelor de distributie japoneze, controlate de marile case de comert (“sogo-shosha”), care fac aproape imposibila patrunderea unor intermediari straini. Pe de alta parte, lipsa de transparenta a modului de reglementare a economiei japoneze, precum si numarul mare de legi si norme juridice în vigoare (peste 10.000 la începutul anilor ’90) lasa suficient spatiu de actiune pentru birocrati.

Politica de stimulare a exporturilor, promovata de Japonia, a fost una extrem de agresiva si extrem de consecvent stimulata de stat, jucând un rol fundamental, împreuna cu politica industriala, în strategia dezvoltarii Japoniei (ale carei obiective au fost diferite de-a lungul perioadei postbelice). De fapt, mai corect este sa se discute despre existenta unei politici de promovare “protejata” a exporturilor. Astfel, ca o prima masura pentru expansiunea produselor japoneze pe pietele externe, autoritatile japoneze au protejat industriile considerate strategice – pe diferite perioade, acestea au fost productia de autoturisme, cea de produse electronice si semiconductori, apoi cea de calculatoare – pâna la momentul în care aceste industrii au devenit puternice si foarte competitive la export (competitia interna a fost si ea stimulativa, fiind create mai multe firme mari în acelasi sector industrial, desi, potrivit specialistilor în comert exterior, aceste companii nu se concureaza pe pietele de export).

Un rol important în dezvoltarea acestei strategii de “cucerire a pietelor externe” l-a jucat si celebrul MITI (Ministerul Comertului International si al Industriei), care, prin mijloace mai ales indirecte, a reusit sa evite riscurile unei concurente distructive, atât interne, cât si externe, si sa armonizeze strategiile firmelor nipone.

Pâna în anii ’80, principalele instrumente folosite pentru stimularea exporturilor au fost cele financiar-bancare (credite acordate în conditii preferentiale, garantii guvernamentale pentru exportatori) si evolutia cursului de schimb. Dupa aprecierea sensibila si aproape ireversibila a monedei nipone, de la începutul anilor ’80, extinderea exporturilor a fost sustinuta mai ales prin metode care tin de anagementul companiilor japoneze, prin: utilizarea unor cote importante din profituri pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, în detrimental distribuirii de dividende actionarilor; prin practicarea de marje de profit pe produs mai reduse, ceea ce a permis mentinerea competitivitatii la export, bazate pe practicarea unor preturi mici (comparativ cu cele europene sau americane), chiar si în conditiile unor fluctuatii ale monedei nationale.