Viața Religioasă și Comportamenul Economic

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul şi fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înţelesului vieţii. În mod obişnuit, religiile evoluează din/către mitologie şi au drept caracteristici necesitatea credinţei şi un mod specific de a gândi şi a acţiona pe care credincioşii sunt îndemnaţi să le respecte.

Religiile creştine socotesc cuvântul "religie" ca "legătura liberă şi conştinentă a omului cu Dumnezeu".

La început gandirea economică a fost un reflex sau o componentă a gandirii religioase conţinută în texte cu o valoare sacră, ea desprinzandu-se din acest cadru al gandirii moral-religioase şi filozofic-politice abia în epoca modernă.

GANDIREA ECONOMICĂ ÎN ANTICHITATE

Primele texte în care îşi fac apariţia idei economice sunt Upanişadele, Artaastra, Legile lui Manu, Dharmasatra(India), sau Codul lui Hammurabi (Egipt şi Babilon), texte care pe langă reguli de baza a conduitei moralei conţin şi o multime de învăţături cu caracter economic, şi nu întamplător s-a afirmat că istoria doctrinelor economice a început cu decalogul lui Moise mentionat în Vechiul Testament.

Datorita vicisitudinilor condiţiilor naturale, a necesitătii organizării unitare a vieţii în funcţie de evoluţia factorilor externi, a suprafeţelor întinse ce trebuiau administrate şi cultivate, a dependenţei ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene climatice cum ar fi revărsarea raurilor Nil, Tigru şi Eufrat, precum şi datorita nevoilor economice şi de apărare, statele Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia sau Palestina) au fost organizate aproape de la început în structuri centralizate. S-a produs astfel o centralizare politică, economică şi religioasă ce a condus la o centralizare a culturii, care pătrunzand adanc în popor, a devenit o putere unificatoare, a dat statului o fizionomie culturală unitară. La randul său acest lucru a condus de-a lungul timpului la realizarea unor însemnate progrese în numeroase domenii de activitate:

Egiptenii au inventat scrisul şi suportul acestuia papirusul, calcularea timpului ce a condus la inventarea Calendarului precum şi a Astronomiei, urmand apoi matematica şi geometria.

Asirobabilonienii prin dezvoltarea comerţului au dat omenirii moneda metalică. Tot ei au introdus şi primele acte juridice scrise – Codul lui Hammurabi.

Fenicienii au introdus primele descoperiri legate de navigaţie, scrierea alfabetică şi sistemul greutăţilor de măsură.

Evreii au lăsat lumii o noua concepţie religioasă, o nouă atitudine despre viaţa socială, despre dezvoltarea economiei de mărfuri.

Percepţia dominanta în Antichitate despre ordinea naturală şi organizarea socială era una fundamental religioasă.

Pentru perioada de început, la toate popoarele Orientului Antic exista o formă de proprietate comună asupra bunurilor. În mileniul al III-lea i.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată şi odata cu ea are loc structurarea societătii în clase sociale. Are loc restrangerea economiei naturale şi extinderea economiei de marfuri, intensificarea circulaţiei băneşti, precum şi apariţia primelor instituţii de credit. Apare şi ia amploare schimbul de mărfuri în localităţi şi între acestea şi chiar între tări.

Spre sfarsitul mileniului I i.e.n. proprietatea privată tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate, şi tot acum asistăm la formarea primelor imperii sau sisteme coloniale. Iar în linii generale structura socială a statelor antice era formată din sclavi şi stăpani, deşi, ea putea varia într-o oarecare măsură în funcţie de regiune, ţara sau de perioada de timp la care ne raportăm. Dar cele două clase se regăsesc şi sunt dinstincte indiferent de timp sau regiune.De asemenea, indiferent dacă era organizată pe baza proprietăţii comune sau private, societatea antică a fost diferenţiată în întreaga sa existenţă.

Una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume Codul lui Hammurabi evidenţiază existenţa în Babilonia a unui drept de posesiune şi familial, prin care se reglementează starea bunurilor, a persoanelor, contractelor, delictelor şi pedepselor ce variau dupa starea socială. Poporul era organizat în stări sociale ca: sclavi, servi, muncitori liberi, meseriaşi pe langă preoti, nobili şi tărani liberi. Din acest document rezultă o organizare stratificată şi sprijjinită pe proprietatea privată şi libera iniţiativă, cu o mare libertate individuală de miscare şi cu o intervenţie statală în sprijinul categoriilor defavorizate.