Bazele fiziologice ale jocurilor de echipă și metode de refacere

I.INTRODUCERE

Sporturile se pot categorisi în individuale (de exemplu atletism, haltere, tir) sau de echipă (de exemplu baschet, canotaj). Deşi sunt numite sporturi în mod greşit, unele ramuri (fotbal, baschet, handbal etc.) sunt de fapt jocuri sportive.

Exemple de sporturi de echipă: baschet, baseball, crichet, handbal, hochei pe gheaţă, fotbal, polo pe apă, rugby, volei.

Un antrenament eficient depinde de o multitudine de factori. Antrenorii trebuie să deţină cunoştinţe profunde în legătură cu sportul lor, şi să fie strategi inovatori, buni mobilizatori şi consilieri competenţi pentru sportivi. Totuşi, în centrul unui antrenament de succes se află înţelegerea procesului formării deprinderilor motrice. Sportivii intră în arena sportivă cu abilităţi şi experienţe anterioare diferite. Antrenorul trebuie să perceapă modul în care un sportiv începător dobândeşte atributele unei noi deprinderi cât şi nivelul la care un sportiv cu experienţă îşi menţine performanţele deprinse. Această cunoaştere va permite antrenorului să-şi structureze exerciţii eficiente şi să genereze reacţii de răspuns la erorile comportamentului motric, să înţeleagă dacă sau nu comportamentele lor şi procesul de învăţare şi apreciere măresc potenţialul de dezvoltare a sportivilor.

Faza cognitivă. În această fază de început a formării deprinderilor, cei care învaţă îşi concentrează atenţia asupra modalităţilor în care performanţa ar putea fi atinsă. Antrenorul explică sau descrie deprinderea furnizând informaţii prin utilizarea de demonstraţii, filme, grafice sau alte mijloace vizuale pentru a-i ajuta pe cei care învaţă să-şi formeze o reprezentare clară în legătură cu noua deprindere. în timpul acestei etape cei care învaţă folosesc procesele mentale pentru a înţelege cum urmează a fi realizată fiecare sarcină. Etapa cognitivă este caracterizată printr-o activitate de transpunere în plan verbal a execuţiei.

Acest proces este caracterizat prin orientarea conştientizată a atenţiei asupra detaliilor mişcărilor proprii şi, în acelaşi timp, asupra altor aspecte ale circumstanţelor externe (poziţiile coechipierilor sau mişcările apărătorilor). Sistemul senzorial dominant, în faza cognitivă, este cel vizual, care permite controlul membrelor care exersează deprinderea nouă.

Faza cognitivă este o perioadă relativ scurtă în procesul complex al învăţării. Poate dura numai câteva minute, cum ar fi predarea unei deprinderi simple unor sportivi exersaţi sau poate implica o perioadă mai lungă de timp dacă deprinderea este complexă iar sportivii sunt începători. Faza cognitivă este completă când sportivii pot executa, în mod acceptabil, elementul tehnic în modul în care a fost demonstrat. în faza automatizării, programul motric pentru generarea mişcărilor corecte este foarte bine dezvoltat şi bine fixat în memorie, sportivii concentrându-se pe alte aspecte în afară de tehnică. În timpul unui astfel de meci el ia în considerare poziţia şi mişcările adversarilor în egală măsura cu cele ale coechipierilor; el apreciază săritura, o pasă spre dreapta sau spre stânga, o fentă într-o singură direcţie, poate opta pentru încetinirea şi scoaterea mingii din teren pentru a începe o nouă lansare. Instrucţiunile din timpul fazei avansate a învăţării servesc pentru a-i sprijini pe sportivi să-şi menţină propriul nivel şi pentru a-i motiva să-şi continuedorinţa de îmbunătăţire.

În majoritatea sporturilor, cei angajaţi în activitatea motrică sunt determinaţi să-şi formeze o diversitate de deprinderi. Luând în considerare complexitatea deprinderilor şi timpul disponibil limitat exersării, antrenorii sunt nevoiţi să formeze mai mult decât o singură deprindere într-un singur antrenament, cum ar fi: realizarea unei sărituri sau oprirea unei mingii în teren. Această sarcină implică, în mod evident, perceperea unui stimul (mingea din teren, mişcarea corpului în faţa mingii) şi aplicarea unui element tehnic (pentru a opri mingea şi realiza aruncarea corectă).

Antrenorul poate concepe ca cel mai bun mijloc de a învăţa această sarcină ca fiind practicarea în condiţii constante: îi va da ca sarcină sportivului să execute 100 de lovituri, dar fiecare minge va fi aruncată cu o viteză constantă, ajungând în acelaşi loc pe teren şi executând exact aceeaşi săritură şi aceeaşi rostogolire caracteristică. Antrenorul consideră că acest tip de practică îi va permite să stăpânească bazele aruncării pe teren şi să empatizeze cu jucătorul.

Un alt antrenor adoptă o cale de învăţare prin practica variabilă: el va oferi, de asemenea, ca sarcină executarea a 100 de lovituri de mingii care vin din diferite locuri ale terenului, jucătorul urmând să se mişte atât în stânga cât şi în dreapta şi realizând diferite sărituri şi rostogoliri necesare. Acest tip de exerciţiu este cu mult mai realist, apropiindu-se de condiţiile specifice de joc.

Metodele de exersare, totală sau parţială, ar trebui să fie gândite ca poli extremi ai unui continuu. Metoda totală pretinde sportivilor să practice activitatea sau deprinderea în integritatea ei ca o unitate; metoda parţială cere sportivilor să practice fiecare componentă a activităţii sau deprinderii separat şi apoi să combine părţile însuşite într-o totalitate. între aceste două extreme există variaţie, cunoscută sub denumirea de metoda parţial-progresivă, în care primele două părţi ale deprinderii sunt practicate separat şi apoi reunite şi practicate ca o unitate; cea de a treia parte este imediat practicată şi apoi reunită cu primele două şi aşa mai departe, până când deprinderea este complet însuşită.